Agitație culturală și iubire sonoră. Sau Calea către… Victorie


Ce te faci dacă îți plac și muzica, și literatura, și artele plastice? Cum alegi între ele? Sandra Ecobescu n-a ales. Sau, mai bine zis, le-a ales pe toate la un loc. Acum aproape 12 ani, și-a deschis propriul „teren de joacă” , unde a invitat oameni carismatici să predea. Primul dintre ei a fost Neagu Djuvara. 

Povestea Fundației Calea Victoriei este punctată de personalități culturale, entuziasm proaspăt, nezaharisit și momente de grație. Povestea persoanei din spatele fundației e și mai și. O spune chiar ea, Sandra Ecobescu:

***

Povestea începe cu trei surori: Irina, Cristina și Sandra (cea mai mică). Când eu aveam un an jumate, s-a prăbușit un avion în munții Lotrului și am devenit orfane. A fost un caz celebru pe vremea lui Ceaușescu, când chestiile astea dramatice se mușamalizau. Am fost înfiate rapid. Din păcate pentru noi, întâmplarea (sau deciziile unor oameni mari) a făcut ca să ne despărțim: eu și Cristina am fost înfiate de famillia Ecobescu, iar Irina – de familia Ion. 

Tata era diplomat – făcea ce-i plăcea; a fost ambasador în Elveția și în Grecia (așa am învățat limba greacă, pentru că am fost și eu doi ani în Grecia). Mama era casnică. Acești părinți minunați sunt în continuare sunt alături de noi, deși au peste 80 de ani.

Mergând într-o tabără la Borsec cu colegii de la școală, pe la vreo 14 ani, o doamnă profesoară nu foarte bright m-a întrebat ce face sora mea. „Cristina face bine.” „Nu, dragă, nu Cristina! Cealaltă soră, Irina. Nu știi că sunteți trei surori, că părinții au căzut cu avionul și au murit?!” Eu pe Irina o știam ca pe o prietenă de familie, pentru că părinții aveau grijă să socializăm din când în când…

Asta m-a ajutat să ies din bula de lume perfectă, în care totul e minunat, totul mi se cuvine, eu sunt cea mai șmecheră. Am ajuns să privesc realitatea cu alți ochi – nu totul e ceea ce pare a fi. Părinții s-au șocat, că se gândeau că mă protejează. Personal, le-aș da un sfat tutoror oamenilor care înfiază copii: să le spună de mici, pentru că e o chestie foarte naturală când crești cu ea. Pe mine nu cred că m-a afectat foarte grav, pentru că sunt fascinată de povești, de artă, de mister. Cumva m-am gândit: „Ce frumos, viața mea e ca un roman! Întotdeauna mi-am dorit să fiu deosebită. Și chiar sunt.” (râde)

Deși desenam foarte frumos, ai mei nu erau încrezători că o carieră artistică mi-ar fi permis să trăiesc decent. Erau foarte speriați de sărăcie, deși noi trăiam foarte bine. De asemenea, îmi plăcea mult opera. Cântam arii și făceam vocalize pe scara interioară a casei. Îmi plăcea „Bărbierul din Sevilla”, știam și ariile Rosinei, și pe cele ale celorlalte personaje. Dar în momentul în care trebuia să iau note înalte, nu puteam. Și atunci eu am hotărât că nu sunt suficient de bună. De curând am aflat că notele înalte se iau în timp, după exercițiu… Așa că plănuiesc să mă apuc de canto. 

Slavă Domnului că atunci când eram într-a XI-a a venit Revoluția. Le-am comunicat părinților, într-un moment de curaj și de iluminare, că aș vrea să nu mai dau la nicio facultate cu matematici și fizici, ci că aș vrea la Litere. Deci am dat acolo și mi-a prins foarte bine!

A trăi în perioada comunistă într-o familie cu privilegii este un complex destul de mare. Abia în perioada facultății mi-am dat seama că noi am trăit într-un fel și majoritatea oamenilor – în alt fel. Am avut, și încă mai am uneori, un sentiment de vinovăție, deși evident că nu e vina mea că această familie m-a înfiat. Ăsta este destinul meu, important e ce faci cu lucrurile pe care le primești. Am primit educație, am călătorit mult. Dacă pot să valorific lucrurile astea pentru cei apropiați și pentru un public mai larg, cred că e minunat. Cred că, at the end of the day, dă cu plus.

N-am făcut Literele ca să mă fac profesoară. Pur și simplu am ales ceva care îmi place. Nu cred că trebuie să știi sigur la 17-18 ani „ce vrei să te faci când o să fii mare”. Dacă nu ai o alegere clară – să fii medic, avocat etc. – cred că e bine să alegi o facultate care-ți place. Anii ăștia de facultate îți deschid mintea. Apoi vezi tu. 

Am avut și un scurt episod diplomatic. După ce am terminat facultatea, pentru că știam greaca, am avut bursă timp de un an la Fundația Onassis, în Atena. Față de mediul universitar românesc, acolo erau greve non-stop și se învăța destul de puțin, din păcate. După ce m-am întors de acolo, m-a atins aripa patriotismului galopant. „Trebuie să fac ceva pentru țară!” Noi așa am fost crescute să ne iubim țara, dar într-un spirit patriotic temperat. Am călătorit mult în țară, vara făceam tururi cu mașina și vedeam locuri minunate, orașe, sate, monumente. 

Bursa de la Atena dura un an, dar eu m-am întors acasă cu două-trei luni mai devreme, că mi-era dor de țară! Voiam să devin atașat cultural, ca să împac pasiunea pentru arte și dorința de a reprezenta România în alte locuri. Am dat admitere la Ministerul de Externe. După cursurile de un an, am început să lucrez în minister și mi-am dat seama că nu sunt făcută pentru diplomație. Atmosfera era foarte politizată și erau tot felul de cumetrii și de amantlâcuri. Era o lume care n-avea nicio legătură cu entuziasmul meu „Ce frumooos, o să reprezentăm România!” Eram foarte naivă, îți dai seama, aveam 20 și ceva de ani. Părinții au fost devastați de plecarea mea din M.A.E., ei sperau că voi continua tradiția diplomatică a familiei. Au luat-o personal, ca pe un afront. 

În 2000 mă sună sora mea cea mare, Irina: „N-ai vrea să vii să lucrezi cu mine? Am foarte mult de lucru și am nevoie de un om.” Lucra la o firmă germană de logistică. I-am zis: „O să mă plictisesc?” Eu sunt în zodia Gemenilor, am nevoie să nu fie rutină. Și, într-adevăr, din 2000 până în 2007, nu m-am plictisit. Am învățat enorm. Am pornit de la a fi secretara surorii mele, apoi am ajuns la customer service, apoi am devenit customer service manager și commercial manager. A fost și cu stres, și cu mers prin depozite, și cu condus pe serpentine noaptea, spre Brașov, ca să mă întâlnesc cu clientul. 

La sfârșitul lui 2006 mi-am dat seama că lucrurile încep să se repete. Și, mai important, că nu am timp să stau cu fiica mea, care avea atunci cinci ani. Când veneam acasă, ea îmi spunea „mami, hai să ne jucăm!”, iar eu îi răspundeam „mami, sunt obosită…”. Trăiam – cum mulți corporatiști o fac – mai ales în weekend. 

Nu mă plâng. După Facultatea de Litere, după toate lucrurile alea plutitoare, frumoase, perioada asta cu logistica a fost oaterizare în realitate: să faci contracte, să negociezi, să cobori în depozit, să lucrezi cu sute de oameni. 

Dar e evident că lipsea ceva. Ai bani, ai statut social, se rezolvă totul cu un telefon. Îmi amintesc că am vrut să mă duc cu fii-mea la „Lacul lebedelor”, am fugit din Otopeni, unde lucram, am împachetat și am luat copilul, am ajuns la spectacol. Nu mai fusesem la Operă din studenție! Eu eram în extaz, iar copilul, săracul, după 15 minute: „Mami, nu mai pot, mi-e somn…”

S-a întâmplat și o călătorie în Nepal, în 2006, care m-a schimbat la minte. A fost cea mai spectaculoasă vacanță din viața mea, în care m-am simțit ruptă cu totul de tot ce știam. Mai fusesem în Egipt cu maică-mea… Am intrat în templele budiste și era așa o energie în locul ăla, oamenii erau atât de deschiși! Primul șoc când ajungi acolo e „vai de capul meu, ce amărâți sunt oamenii de aici!” După trei zile, înveți să-i vezi cu alți ochi. Majoritatea zâmbesc, par foarte fericiți! Până și copiii care cerșesc zâmbesc, este altă perspectivă asupra vieții. 

După ce m-am întors din excursia asta, la scurt timp mi-am dat demisia. Șeful nu m-a crezut. În 2007, să pleci de la un salariu de 2000 de euro, plus alte beneficii, trebuia să fii ușor inconștientă.Ceea ce eram, evident. (râde)

Tot Irina, sora mea, care m-a chemat la firma de logistică, m-a sunat: „Uite, am un apartament pe Calea Victoriei care e gol, ce-ai vrea tu să faci acolo?” A fost cel mai mare dar pe care mi l-a dat sora mea. Pe atunci citeam cartea lui Neagu Djuvara „Istoria românilor povestită celor tineri”. I-am răspuns: „Hai să facem un spațiu în care oameni ca Neagu Djuvara să poată să împărtășească tinerilor; să facem un fel de școală alternativă, fără catedră, fără restricții, fără examene.” Așa s-a născut Fundația Calea Victoriei.

Curs la Fundația Calea Victoriei, by Miluta Flueras http://fb.com/miluta7

La început am trăit din banii pe care sora mea, în înțelepciunea ei, mi-i reținuse câțiva ani din salariu. „Ești o cheltuitoare, ești o inconștientă, eu îți iau din salariu în fiecare lună 200 de euro.” Dar Sandra, în inconștiența ei, de unde să se gândească ea că nu trebuie să mai trăiesc la fel ca înainte?! Eu tot ca o doamnă am trăit. (râde)

După puține luni, mi-am terminat rezervele. Și asta a fost foarte bine, pentru că a trebuit să devin foarte creativă rapid. Dacă aș fi avut un sponsor, eu n-aș fi simțit ce vrea piața, cum să creez ceva care să se autosusțină. Noi am creat toate conferințele în funcție de pulsul pieții. 

În primele luni eram eu cu un laptop, unde nu mai aveam 50 de mail-uri ca atunci când lucram în logistică. Am luat totul de la zero, intuitiv: cum faci publicitate, cum scrii un comunicat de presă. Dar, dacă ai făcut o facultate umanistă, ai avut niște profesori deștepți și ai citit niște cărți bune, ți se mișcă rotițele. Scriam pur și simplu: „Vă invităm cu drag la evenimentul X.” În momentul în care am zis „Neagu Djuvara”, îți dai seama că au venit oamenii. Când am zis „Tiberiu Soare”, au venit trei-patru-cinci. După care s-au înmulțit – cursanții au povestit prietenilor că e frumos. 

Primul meu salariu la fundație fost 200 lei. Am fost foarte mândră că am putut să-mi dau salariul ăsta! Știi cum a fost? Ca în studenție când primești bursa. Au fost bani câștigați din cultură! [În paranteză: Prietenii mi-au zis că-s nebună: „Ce faci tu acolo? Cine crezi că o să vină la conferințe?!”]

Primul curs, în ianuarie 2008, a fost cu Neagu Djuvara: „Cum am trăit secolul XX”. Ne-a cerut ca suport de curs harta României și harta Europei. Era old-school. Stătea în picioare când vorbea și-și punea pe masă ceasul de aur al bunicului, ca să nu depășească timpul stabilit.O lecție maximă de cum ar trebui să fie un profesor la Fundația Calea Victoriei. Este în continuare etalonul nostru. 

(FOTO: Andrada Mihăilescu)

Am momente în care mă gândesc: „Trece timpul, ce mă fac?!… OK. Neagu Djuvara! Ce făcea el la 80 de ani? Dar la 90? Cum cânta la 100 de ani?” Ultima oară când l-am văzut, în decembrie 2017, era internat în spital. Fredona un cântecel deocheat franțuzesc, mânca prăjituri cu frișcă de la Capșa și era foarte senin. A fost o lecție de viață și prin cum a trăit – pasionat de istorie, mereu înconjurat de tineri –, și prin cum a murit. Fiica și nepoata au povestit că ultimele lui cuvinte au fost „vă iubesc, totul e bine”. Deci a plecat ca un domn. 

Cred că oamenii de genul ăsta sunt foarte importanți, alături de părinți și de chemarea pe care o ai tu. La mine chemarea a fost și pictura, și literatura, și muzica. Cum să le faci pe toate într-o viață?! Le faci varză… Și-atunci faci Fundația Calea Victoriei, unde creezi cadrul pentru oameni minunați să se manifeste. 

Tot stăteam în filmul meu, cu fundația, cu Tiberiu Soare și concertele, cu Georgeta Filitti și așa mai departe… Într-o lume călduță, zguduită rar de crize. Exista riscul să mă zaharisesc, să fiu „încremenită în proiect”, cum zice Andrei Pleșu. Așa că mi-am zis: „Tre’ să ies din schema asta și să mă întorc în ipostaza de elev.” 

Anul ăsta termin un master la SNSPA, de Studii Vizuale, pentru că îl iubesc și îl ador pe Vintilă Mihăilescu! [Poți să scrii „îl admir”, ca să nu se sperie omul.] (râde) Nu mă fac eu antropolog, dar cu siguranță am o grămadă de învățat de la el.

Neagu Djuvara s-a apucat la 50 și ceva de ani să învețe sârbo-croata, pentru că voia să studieze niște texte din arhive în original.Și, la un moment dat, a venit la cursurile lui Tiberiu Soare, zicând că vrea să învețe. Deci niciodată nu e prea târziu!

Evident că mai am și eu frici. Dar, de când merg la psiholog și am mai multă grijă de mine și de familia mea, de când am citit tot felul de cărți de dezvoltare personală cum ar fi cele ale lui Wayne Dyer, mi-am dat seama că nu putem controla totul. Pot să apară niște probleme de sănătate îngrozitoare încercând să controlezi totul: să știi câți bani o să fie acum, cum îți poți ajuta copilul, soțul etc. Cumva încerc să instalez o formă de relaxare. Mă bucur de ceea ce primesc; și, la fiecare om în parte, iau ceea ce poate să dea. 

În locul ăsta de joacă numit Fundația Calea Victoriei, cea mai îndrăgostită sunt de muzică. Mi se pare cea mai puternică formă de manifestare artistică a omului. N-ai nevoie de cuvinte ca în câteva secunde să ajungi într-o stare de extaz. În momentul în care faci un concert – fie că sunt 300 de oameni în sală ca la Teatrul Odeon sau 900, cum avem la Național – ai o senzație copleșitoare de bine, de împărtășire. E ca o experiență mistică. Mi se pare iubire sonoră. 

Sandra Ecobescu și Tiberiu Soare (FOTO: Andrada Mihăilescu)

La început, concertele au fost catastrofe financiare.În schimb, erau o bucurie generală. (râde) Asta e, înveți din greșeli. 

Cum a început seria „I love…”? La câteva zile după ce am făcut un concert de Anul Nou, mergeam spre casă și încă vibram. Mă gândeam că nu rezist un an, până la următorul concert. Îl sun pe Tiberiu Soare: „Hai să mai facem ceva – un concert frumos primăvara. Să luăm rând pe rând compozitori mari. Nu știu… hai să începem cu Mozart, care e iubit de toată lumea!” „Da, hai să facem,” îmi spune Tiberiu. Termin de vorbit și dau mai tare radioul din mașină. Tocmai se terminase o bucată de Mozart la Radio România Muzical și prezentatorul anunța: „Astăzi, de ziua lui Mozart, am ascultat etc…” Asta apropo de cum ne vin ideile. Era ziua lui Mozart! Care probabil se uita la noi de pe norișorul lui și-și spunea: „Ia să-i dau eu lu’ tanti asta un bobârnac.” (râde)

***

Următorul concert al fundației este pe 13 mai, la Teatrul Național din București – „nebunia” (cum o numește Sandra) „I love Puccini”.

Pe Sandra Ecobescu o poți întâlni în persoană la sediul fundației sau online, pe Facebook și pe Instagram.

2 thoughts on “Agitație culturală și iubire sonoră. Sau Calea către… Victorie

  1. Felicitări Sandra pentru realizările Fundației Calea Victoriei!👏💞
    Chiar ma gândeam cu admiratie zilele trecute (cand am citit anunțul cu redifuzarea la TVR a Concertului Extraordinar de Anul Nou la care am participat) la ideea minunata pe care ai avut-o cu înființarea fundației. Si cate cursuri minunate organizați….as participa la toate! Si mi-aș dori să regăsesc în programul vostru niște “cluburi” de lectură pt cei mici….sa-i apropiem si pe ei de cărți și sa-i scoatem puțin din lumea lor “digitala”, sa-i îndrumăm de mici către lectură, socializare in lumea reală sau sa le dam aripi sa-si exprime liber opiniile cu privire la personjele din cartile citite.
    Sandra….viata bate filmul! O viață ca un roman ” solenoid” neterminat…..pentru ca mai ai multe de “scris ” !
    Iti urez mult succes in continuare Sandra, sa te bucuri de creativitate, sănătate, cat mai multi oameni frumosi in jurul tau si momente fericite alaturi de cei dragi!🍀🌹🌞
    Felicitări “zi-da.ro” pentru alegerea subiectului articolului!😊

  2. Mulțumim! Ce urare minunată – să ne bucurăm cu toții de creativitate, sănătate și oameni frumoși în jur! 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *