Ana și Irina Wagner. Poveștile surori și porțelanul frate

Când ilustrația meticuloasă și diafană a Anei s-a întâlnit cu experiența de marketing a Irinei, s-a născut „Wagner arte frumoase și povești”. Dar povestea întâlnirii începe mai devreme, pe vremea comunismului, într-un dormitor de 9 m2 .

 

Copilăria – atac la cireșe

Am crescut înconjurate de albume de artă. Pe vremea lui Ceaușescu nu prea aveai ce face, deci noi răsfoiam albumele alea până le-am știut pe dinafară. În rest, împărțeam o cameră de 9 m2 și ne petreceam după-amiezile și serile pe stradă, până la miezul noptii, cu excepția zilelor când cântam în corul Operei. Ne jucam de-a Prinselea, Frunza și alte jocuri de cartier. Plus „atac la cireșe”, „atac la liliac”, când mergeam la furt organizat.

Întrebările-cheie

Irina: Direcția mea a fost determinată în clasa a IV-a, când luam lecții de pian. Cred că aveam un spirit ușor mercantil, că am întrebat-o pe colega cu care mergeam către metrou: „Dar părinții tăi ce sunt?” „Păi sunt economiști. Ai tăi?” „Ai mei sunt profesori de sport.” „Dar ce salariu au părinții tăi?” „5000 de lei.” Ai mei aveau vreo 1700 spre 2000… În momentul ăla mi s-a luminat capul și m-am gândit. „Aaa, economiști? Ia că mă fac eu economist.” Deci, mai încolo, am ajuns la Liceul Economic nr. 1 și apoi la ASE.

Ana: Mama e omul care, când eram într-a VII-a, mi-a zis: „N-ar fi frumos să aranjez cumva să te muți la liceul de arte?” Am zis „Bine, hai.” Eu eram la o școală obișnuită, nu desenam în timpul liber, n-aveam nicio treabă. Irina era talentul familiei, picta căprioare și alte animale. Eu, mai departe de casa cu gard și cu copac n-am trecut mult timp. (râde) Dar mama avea o prietenă al cărei tată era pictor și prof la liceul de arte, domnul Roșu. Probabil că au vorbit ele două și s-au gândit că ar fi frumos să fac arte. Am făcut meditații și am prins gustul. Am intrat la Tonitza. Apoi, la facultate, la Arte Plastice.

Încolțește o idee

Ana: În anul II de facultate, mama a călătorit într-o vară la Veneția, unde a văzut atelierul unui meșteșugar, un ceramist. Era atât de fascinată! „Uite cât de mișto era omul care făcea figurine din ceramică și le vindea din fața atelierului!” Mi-a transmis ideea atât de puternic și atât de viu, că mi-am zis: „Ia să încep și eu să decorez căni și cești cu mici mesaje.” Cum cumperi ouăle în cofraj, câte 24, eu luam de la Metro căni colorate. Le pictam cu niște culori de hobby și le coceam în cuptorul din bucătărie.

Apoi mergeam cu produsele în sacoșă, pe la diverse magazine. Primul a fost „Interior”, de pe Calea Victoriei, un magazin cu obiecte de design interior foarte mișto, majoritatea manufacturate. Le-am dus prima tranșă de vreo 20 de căni, cu nume – Ana, Maria, Nicolae, Alexandru etc. După prima săptămână, m-au sunat: „Ana, vino, că s-au dat toate.” Cu primii bani ieșeam la bere.

Irina: Eu pe atunci eram deja la primul meu job, la Banca Națională, pe un salariu de 100 de dolari. Țin minte că… râdeam foarte mult.

Râsul continuă

Irina: Din liceu și până la 30 și ceva de ani…

Ana: Ba până azi! (izbucnește în râs)

Irina: … Am râs și ne-am simțit bine. Cred că umorul vine din familie. Râdeam tot timpul, era o hăhăială generală. Acum două zile, Ana a ținut un curs de pictură pentru un grup de oameni de marketing dintr-o companie. Era cald, o toropeală generală, iar noi nu reușeam să ne conectăm. Și ne-am gândit cum ar fi să adormim încet-încet acolo și să vină lumea să tragă de noi. Apoi, când s-a servit masa, am văzut că erau fix 14 hamburgeri, câți oameni erau la curs; pe noi nu ne incluseseră. I-am zis Anei în maghiară – că asta e limba pe care o folosim când vrem să avem o conversație privată – „noi mâncăm, da?!”. (râd amândouă)

… pe ungurește

 Ana: Bunicul nostru era neamț, iar bunica – unguroaică. Cu tata vorbim și acum în maghiară. „Încerc să vorbesc și cu fiica mea, Carolina. Ea vorbește mai puțin, dar înțelege tot.”

Irina: „Eu, cu Clara, de-abia mă înțeleg în română!” (râde)

Sunt tot felul de expresii de supărare, gen „fir-ar al naibii”, care sună bine numai în maghiară, n-ai cum să le traduci.

Primele arderi la 900°

Ana: În 2005, am închiriat un atelier în zona de case de la Gara de Nord spre Piața Victoriei. Un apartament cu două camere, la parter, unde am avut spațiu de un cuptor destul de mare, unde ardeam propriile forme (intrasem în legătură cu manufacturi de porțelan din Transilvania) la 800-900°.  Încet, încet am avut nevoie de ajutoare; am angajat un pictor, dup-aia doi.

Când am schimbat tehnica de decor, am făcut o expoziție de ceainice și cești la Cărturești, înainte de Crăciun. Am vândut absolut tot și am făcut bani frumușei.

Irina: Eu lucram în companie, dar țin minte că, la un team-building, când ne-au întrebat care e visul nostru, aproape că am pufnit în plâns. „Îmi doresc afacerea mea!” Mi-a venit cu așa un patos! Mă simțeam plafonată în joburile astea organizate. Plus că aveam fascinația pentru artă, pentru a scoate în lume obiecte frumoase, nu neapărat ale Anei.

Se naște „Wagner – Arte frumoase și povești”

Ana: La sfârșitul lui 2005 am zis: „Hai să facem împreună un magazin!”

Irina: Visam la asta de mult! Aveam o prietenă de familie care avea o afacere cu haine de copii de lux – Paco Rabanne, Armani și așa mai departe. Ne fascina personajul. Întotdeauna ne-am dorit să avem o prăvălie, legată de artă. Ne exersasem deja abilitățile de vânzare de prin 2003-2004, când am închiriat spațiu la târgurile de la Dalles. Eu făceam comerț cu lucruri de la alți artiști români și importam obiecte de  decor din Ungaria și din Grecia. Ana era cu obiectele ei.  În 2006, în ianuarie, am închiriat un spațiu, pe Bd. Carol, unde am stat cinci ani. În 2007, după ce am născut-o pe Clara, mi-am dat demisia de tot, din toate joburile.

Nu-urile și, mai ales, da-urile

Irina: Când lucram la Forum Invest, colegii erau fascinați de cănile pe care le aveam. Dar patronul  îmi zicea: „Ascultă-mă pe mine, tu n-o să faci niciodată bani din chestia asta!” Simțeam în stomac exact energia aia care mi-a venit la team bulding. I-am zis. „O să fac!” Între timp, el a făcut pușcărie cinci ani, iar eu am făcut un brand.  Și ăsta nu a fost singurul „nu” pe care l-am primit…

Ana: Pe mine nu mă ating foarte tare nu-urile, că știu foarte clar că ce fac aici e o adevărată meserie, nu doar un hobby sau o poveste boemă de spus la chitară, seara, sub un balcon. (râde) E meseria mea și mi-o duc înainte cu convingere. Ca orice om care crede că are un rost pe lumea asta, pe care-l urmează cu pași mărunți, corecți, bine documentați.

În schimb. m-au stimulat enorm „da”-urile pe care le-am auzit. Cu Stela Lie, care nu e doar o pictoriță extraordinară, ci și un profesor fantastic, m-am întâlnit la un moment dat pe Calea Victoriei, exact în fața magazinului Interior. Eram cu sacoșele în care duceam căni. Mi-a zis „Băi, tu tre’ să-ți faci un magazin!” Cu atâta convingere și atâta forță, încât mi-a strecurat ideea asta.

Apoi a fost Ștefan Câlția. Magazinul de pe Bd. Carol era foarte aproape de atelierul lui, pe strada Spătarului. Când venea de la facultate ne mai intersectam și-mi spunea niște vorbe-cheie, cum că e bine ce fac și să merg înainte. Apoi, după primii ani, el a venit să ne spună „Noi trebuie să facem ceva împreună, hai să pictez și eu pe porțelanurile voastre!” Câți profesori, în ziua de azi, au timp să facă așa ceva?! De atunci și până acum am făcut trei sau patru colaborări, toate pornite din dorința lui de a mai face ceva cu noi. Așa se nasc poveștile frumoase…

Primul magazin

Irina: Era o energie incredibilă în spațiul ăla de 16 m2, oamenii erau abolut fascinați, le citeai bucuria pe fețe.

Ana: Și nu mai plecau! Se așezau frumos pe fotoliu și stăteau la povești cu noi, cu mama. Pe vremea aia vindea mama. Îți dai seama cu câtă bucurie vindea mama lucrurile făcute de copilul ei! Și acum ne vin clienți care spun „Vaaai, era doamna aia atât de drăguță, vorbea așa de frumos despre voi…” Ce om de vânzări aveam! (râde) Mama e un autodidact extraordinar într-ale artelor. Azi de dimineață mă strigă din curte: „Auzi, la voi la atelier sunt două cataloage Artmark. Te rog să le găsești, că vreau ceva de acolo.” Nu-mi spune ce vrea…

Irina: Vrea ea să investească, din micuța ei pensie.

Mai cazi și în cap

Irina: În 2009, când a lovit criza, am căzut în cap… Nu știam încontro s-o mai apucăm, să mai dăm lume afară… Și atunci am ales să ne poziționăn ca un brand mediu spre lux, am mărit prețurile, am renunțat la orice obiect realizat într-o tehnică mai ieftină și ne-am rafinat un pic producția, adică am făcut doar lucruri extraordinar de bine finisate.

Ana: Altfel n-aveam nicio șansă, oricum piața era invadată de marfă de tot felul. De multe ori ni s-a dat sfatul să facem lucruri mai vandabile, adresate maselor. Dar nu poți să faci asta, ca mică manufactură. Ai Meli Melo și alte importuri la prețuri mici. Soluția este să rafinezi lucrurile încât să te adresezi cunoscătorilor. Asta ne-a salvat, deși pare utopică decizia asta, în perioadă de criză, într-o țară ca România. Am riscat maxim, ca la cazino. Dar a dat bine, că brandul a crescut.

Irina: Când ne-am dat seama că a fost o decizie bună? Acum, în 2018. (izbucnește în râs)

Drumul care se deschide

Irina: În 2010 număram monedele ca să mergem la Mega Image să ne luăm pâine. Ne mutasem în Dr. Staicovici, deci funcționam cu două locații, în care în care scădeau vânzările. Am închis-o pe cea din Bd. Carol. Dar nu trecut niciodată prin cap să renunțăm!  „Ăsta e drumul, ne descurcăm.”

Ana: Ne-a ajutat Dumnezeu (sau energia sau Universul). De câte ori am fost la limită – „Ce ne facem, vine chiria!” sau „Avem de plătit salarii” – ceva s-a întîmplat. Intrau trei clienți în magazin sau obțineam un contract. Și se rezolva. Mereu drumul s-a deschis, s-a luminat.

Irina: Între timp, ne-am dezvoltat și în paralel. Ana face și ilustrație de carte, predă în școli private. Eu fac și PR cultural.

Cafeaua de dimineață

Irina: O beau dintr-o cană cu o pisicuță, pictată manual, care încape sub espressor.

Ana: La mine sunt câteva căni și cești pe care le-a cumpărat soțul în anii 2008-2009, din magazinul de pe Bd. Carol. Soțul meu e un fost client, care a fost și încă este fan Wagner. (râde) Avem în niște nișe, în perete, serii întregi de porțelanuri. Le-am luat pe câteva – el le ținea ca la expoziție, nu le folosea – și s-au mai spart, bineînțeles. Îmi tot zice: „Iar ai luat una?! O să se spargă!” „Dar îți fac altele, care e problema?” Nu i-am mai făcut…

 

Pe Irina și pe Ana Wagner le puteți întâlni în persoană în atelierul de pe strada Gheorghe Marinescu nr. 4 și online pe site-ul Wagner Arte  , pe Facebook și pe Instagram.

 

One thought on “Ana și Irina Wagner. Poveștile surori și porțelanul frate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *