Bucuria de zi cu zi sau cum să faci lumea mai frumoasă prin imagini

Fotograf. 35 de ani. Fericit. Pur și simplu. Îl cheamă Mihnea Ratte.

În 90% dintre zile, se trezește dimineața zâmbind, că de-abia așteaptă să meargă la muncă. Iar seara, înainte de culcare, singura grijă pe care o are e: „Am pus acumulatorii la încărcat?” (acumulatorii de la aparatele foto și trotineta electrică) Spune că verile lui sunt așa de mișto, încât nu simte nevoia să plece în vacanță. Și că lumea care se vede prin ochii lui e foarte drăguță! („Păcat că n-o vedeți și voi așa!”)

…Te uiți la el cu o combinație de uimire și dubiu („mda, nu e băut…”), după care te blochezi – ți s-au șters toate întrebările din minte. Izbucnește în râs. „Welcome to my world!” Deci așa: Bine ai venit în lumea lui Mihnea Ratte.

De vreo trei-patru ani n-am mai avut o vacanță de aia, în care pleci două săptămâni și-ți faci de cap. Pentru că nu am simțit nevoia. Îmi place supermult ce fac! Gândește-te că vara eu stau doar în festivaluri. Primul e Neversea, unde trag pentru un brand de alcool și unde prind toate răsăriturile, beau de rup cu clientul, suntem superfericiți, facem supermateriale. Apoi e Electric Castle, unde mor. Aici trag pentru Lidl și e, de departe, cel mai challenging job pe care l-am avut vreodată. Trebuie să prind și branding, și emoție. În ultima vreme, emoția a tot scăzut, pentru că a devenit un loc cool în care să faci poze și să pui pe Instagram. După Electric Castle vine Untold, unde trag tot pentru un brand de alcool.

După o vară din asta cu trei festivaluri, în care ai prins 15 000 de răsărituri și ai editat nopți întregi, mă întorc „Daaa!”. Adică nu-mi mai arde de nicio vacanță, că mă simt în vacanță acolo.

Anul ăsta am încercat să fiu mai atent la oamenii din jurul meu, ca să prind momentele alea faine, în care se iubesc, se ating, își zâmbesc. Mă uitam la clipurile alea făcătură de la festivaluri, unde îți alegi șase oameni și îi pui să alerge, să se joace, să se învârtă și să fie super-mega-fericiți. Momente pe care tu, dacă ai aștepta să le prinzi, ți-ar lua o săptămână! Mă tot uitam și mă întrebam „Mă, da’ momentele astea chiar nu există, de trebuie făcute?! Dă-o-n p***a mă-sii de treabă, că trebuie să existe undeva! Eu am încredere că lumea încă se mai iubește!” Și am început să le caut.

Cât timp am o poză bună, nu mă interesează ce fac pentru ea. Cad, mă ridic, mă tăvălesc în nisip. La o nuntă, mi se părea mie că soarele nu cădea unde trebuie pe miri. M-am dus mai într-o parte; și mai într-o parte… După care m-am trezit pe jos, în nămol. Poza a ieșit brici, camera am salvat-o, deci a meritat! Pentru un cadru bun – orice. Pentru asta mă înjură toți prietenii când plecăm cu motocicleta la plimbare. Eu sunt ăla care îi trag pe toți pe dreapta și le zic „Eu mă întorc un pic, că am văzut ceva.” Și mă întorc, că vreau să fac poza aia neapărat.

În liceu am avut trupă de teatru, am jucat o grămadă, am scris piese, am regizat. Mergeam la toate concursurile posibile. Când a trebuit să dau la Teatru – voiam neapărat să dau acolo -, n-am știut ce să aleg. M-a superpanicat. Nu știam – vreau actorie, vreau regie, vreau să scriu piesele? A venit mama cu o superidee: „Nu, o să mori de foame dacă dai la Teatru. Du-te la Jurnalism!” Am fost „Aaa, da, suuper. Să scriu. Eu scriu OK…” Dup-aia am realizat că am dat-o din lac în puț. Se plătea execrabil jurnalismul și ți se dădea în cap de câte ori voiai să scrii ceva frumos.

Primul aparat foto pe care am pus mâna… a fost un telefon. Nokia 7710. În facultate, am făcut poze pe film, cu cel mai prost aparat, din ăla de unică folosință. Proful mi-a zis. „Băi, chiar vezi chestii superdrăguțe!” Eu eram „Da da daaa, bine. Hai, am luat 10. Super, mulțumesc.” N-aveam nicio treabă, făceam poze pentru mine, de plăcere. La o revistă la care lucram mi-au zis „Băi, dă-ne și nouă pozele alea de la tine din calculator!” „Nu, că-s făcute cu telefonul…” Deci mi-au cumpărat eu un aparat și așa am început să fac poze.

Am lucrat la o revistă unde scriam despre cafenele și baruri. Era foarte tare, că eu vorbeam cu oamenii care își deschideau locațiile și îi anunțam că o să vină redactorul și fotograful. Când ajungeam acolo, le ziceam: „Salut, eu sunt Mihnea, redactorul-șef, fotograful. Hai să începem materialul!” Se uitau ciudat la mine… „Dar revista asta chiar există?!” „Da, da, există, eu sunt revista!”(râde)

Când revista a dat faliment, mi-am zis „Stai așa, că eu sunt bine pe foto.” Deci, de prin 2012, am rămas doar pe foto.

Îmi place foarte mult să încerc chestii. Când eram în presă, aveam și câte trei-patru joburi în același timp. Nu pentru bani, eram doar „Hai mă, pot și asta?”. Pur și simplu îmi dădeam singur challenge-uri, fără să am nevoie de ele.

La un moment dat am avut de făcut portrete corporate.„Băi, eu nu știu să folosesc lumini de studio! Io-s fotograf de eveniment, pe mine mă pui să alerg.” „Nu, nu, că n-avem buget.” „Aa, voi n-aveți buget, eu nu știu să fac. Păi hai că e OK.” Deci am încercat pe un buget foarte mic, care îmi acoperea fix să-mi cumpăr luminile. Am stat două săptămâni pe youtube, mi-au venit luminile exact înainte de ședința foto și le-am despachetat la ei la sediu. Pozele au ieșit foarte bine! Că mie chiar îmi intrase în cap tot ce văzusem pe Net.

Când am clienți cu care abia încep să lucrez și nu prea știu ce fac eu – că predau repede, că le fac OK, că pot să-mi dea și un brief succint, că mă descurc – , le zic „stai liniștit, în cel mai rău caz nu ies pozele”. Ei se albesc la față, iar eu plec, mă duc să-mi văd de treburile mele. Când văd pozele trimise în noaptea aia, se liniștesc… Dar mi se pare o glumă minunată.

Toți clienții pe care îi am acum sunt hand-picked. Dacă la 3 dimineața mă sună să mă duc undeva, mă duc pentru ei. Că sunt literally minunați. Deci nu mă deranjează că îmi distrug un weekend pentru un eveniment oribil, în care mă plictisesc de mor, pentru că știu pentru cine-l fac. Dar 80% din chestiile pe care mi le dau sunt supermișto.

Pot să fac pariu cu tine că în București, în momentul ăsta, suntem minimum câte un fotograf pe scara de bloc. Și asta e minunat, pentru că ai un termen de comparație mult mai bun. Abia acum poți să ieși în față mai bine, poate clientul să vadă exact care e nivelul tău. Până să devină tehnologia foarte accesibilă, eram foarte puțini, deci nu prea aveai cu cine să te compari. Acum, că există comparație, există mai multe șanse să ajungi mai sus, să fii văzut mai bine, să fii plătit mai bine.

Cred că acum suntem 800-900 de fotografi care fac evenimente și le ies bine. Dacă pui și fotografii de nunți, dai peste cap orice recensământ. Eu am de lucru în fiecare zi. Când prind o zi liberă pe săptămână… dau petrecere!

Îmi upgradez aparatura cât de des pot, ca să gândesc mai puțin ceea ce ține de setări. Este minunat să te poți baza pe aparatul tău, care gândește pentru tine, și tu să-ți vezi de partea care ține pe bune de o fotografie, ca de exemplu o încadrare. Să n-ajungi să-ți spui „Phuu, ce-ai făcut aici, Bobiță?! Nu așa…”

Vine lumea la mine și-mi spune „Eu lucrez în corporație și aș vrea să fac altceva. Mâine îmi iau aparat și mă apuc de poze.” „Bine, dar simți ceva pentru chestia asta?” „Păi, am văzut că se fac bani!” Gata, poți să te liniștești. (râde) Noi avem o mare problemă ca societate cu baby steps –nu știm s-o luăm gradual. Mă uit la fotografi care au lucrat mult pe marketing, au un cont de Instagram foarte bine pus la punct, cu supermulți followeri. Dar ei, de fapt, nu lucrează ca fotografi. Și când încearcă să devină chiar fotografi pe bune, să fie plătiți, se lovesc de „Da, dar nu poți să faci chiar tot ce-ți place și cum vrei. Să pui o poză cu o frunză și să ai 2000 de like-uri. Nu ne trebuie poza ta cu frunza.”

Fizic, mai mult de trei evenimente pe zi nu poți să duci. Am avut într-un decembrie zile în care aveam evenimente 9-11, 13-17, 18-24. Mergeam noaptea acasă și editam. Am dus două săptămâni. Dup-aia, zăceam în pat și eram supermândru de mine că pot. E minunat să-ți dovedești în fiecare zi că poți mai mult decât puteai ieri. Dacă n-ai dorința asta de a crește, pentru ce Dumnezeu trăiești?

Mă uit puțin la alte poze. Cred că mi-am creat un stil și n-aș vrea să-l alterez încercând să imit pe cineva care mi-a plăcut. Nu-mi caut un model în viață. Dacă vreau să învăț ceva, încerc s-o fac singur, pe pielea mea.

Primii trei ani am avut și emoție și frică, atunci când mă duceam undeva să fac poze. Acum nu mai am decât emoție. Când n-o s-o mai am nici pe aia, mă las.

Râd de mor când mă uit la pozele mele din trecut, pentru că văd exact ce nu apreciez acum la oameni. N-aveam răbdare să învăț. Aveam poze fără subiect, de exemplu o șosea stearpă, fără vreo linie, fără nimic. Poze… poze, pur și simplu. Îmi plăcea să fac poze la tot ce mișcă.

Acum doi ani mi-am dat mie niște teme, pentru că eram foarte dezordonat și deprimat după despărțirea vieții mele – opt ani petrecuți cu aceeași tipă. Aveam nevoie de ceva de care să mă agăț și să fie doar al meu – un punct fix de unde să înceapă o ordine. Mi-am zis: „În fiecare dimineață trebuie să pui o poză cu cafeaua ta, pe care ți-o faci pentru că meriți să-ți începi ziua bine.”

Sunt superpasionat de cafea, am espressor acasă, îmi cumpăr cafea de specialitate pe care mi-o râșnesc eu. Cappuccino, inimioare, chestii de astea. Ia doar 15 minute, dar modul în care mă simt după ce mi-am făcut latte art-ulmeu… Pot să ajung la locație și să fie beznă acolo, că eu sunt cel mai fericit om din lume! Deci fac poze cu cafeaua în fiecare dimineață și o pun pe Insta story; am hashtag-ul meu #coffeefirsttheworldsecond. Dacă se face ora 1 la prânz și n-am postat nimic, încep și-mi scriu oamenii „Cât ai băut aseară, de n-ai pus poza cu cafeaua?”

A doua temă e cu apusurile – făcute de la același balcon, pe același geam. Nicio poză nu seamănă cu cealaltă. Yeeei, I did it! (râde și bate din palme) E același apus peste aceleași blocuri, în fiecare fucking zi. Într-o zi e mai cu nori, în altă zi apare o pasăre, în alta e o atmosferă apăsătoare, gri.

Cel mai rapid înveți făcând fotografii de nuntă. Acolo trebuie să fii atent și la emoție, ai lumină superproastă, dai în aparatul ăla cu ură… ajungi la niște setări la care nici nu visai! Și vezi câți poți să duci fizic, că ai nunți la care muncești non-stop 21 de ore: de dimineață teduci la cununia civilă, iar înainte se pregătesc mirii, deci îi fotografiezi. Ai fost la cununie, te întorci acasă, că se schimbă în rochie de mireasă și costum. Vin ăia acasă la ei, dă toată lumea noroc, fac horă în jurul blocului (dacă ai atât de mult ghinion cât să dai peste din ăștia). Dup-aia te duci la biserică, apoi la ședinta foto, de acolo la restaurant. Dacă iar ai ghinion, îți fură mireasa… La 5 dimineața se termină și, dacă ai și mai mult ghinion, oamenii ăia n-au venit cu bani de-acasă, deci tre’ să stai cu ei să numere banii de dar, ca să te plătească și pe tine.

În ultimul timp fac nunți rar, pentru că am foarte multe proiecte mișto care se întâmplă în weekend, ca de exemplu „Femei pe Mătăsari”, „Color Run” sau un team-building la munte. Uite, weekendul trecut, de dimineață am avut o piesă de teatru, iar de la 3 la 11 noaptea m-am plimbat cu un influencer și cu încă doi oameni de lao firmă de alcool prin vreo șase-șapte baruri. Era o leapșa între barmani, fiecare barman trimitea câte un cocktail. Mi-ar fi părut rău să fiu la o nuntă atunci, să ratez așa ceva.

În 90% din cazuri, mă trezesc dimineața zâmbind; de-abia aștept să înceapă ziua și să încep ce am de făcut. Țelul meu în momentul ăsta e să ajung la 100%. Cei 10% care mi-au rămas sunt zilele când trebuie să mă duc cu mașina la service sau cu motorul la schimbat uleiul sau tre’ să mă tund – căcaturi din astea.

Când ai o viață în care, din momentul în care te trezești, ești „Fuck my life, iar tre’ să mă duc acolo…”, e clar că ceva e greșit rău de tot. Ai făcut niște alegeri foarte proaste.

Cred că balanța asta trebuie să existe la toată lumea: să existe mai multe zile în care zici „maaamă, s-a terminat ziua asta, ce păcat!” decât alea în care spui „Doaaamne, nu mai suport, nu se mai termină odată ziua asta!” Cred că asta există la foarte puțină lume, pentru că nu și-au ales ceva care să le fie pe suflet, au ales safe.Sunt sigur că poți să-ți alegi ceva safecare să fie și pe suflet, să te facă să zâmbești. Sunt sigur că există, n-are cum să nu existe!

Am și defecte profesionale. Când mă duc undeva și văd că un neon e galben și altul e albastru, îmi vine să mă sui pe pereți. Nu mă afectează chiar atât, îmi fac treaba până la urmă, dar se tulbură armonia. „Ce-a fost în capul vostru? De ce ați făcut asta?!” Când mă duc în case la oameni și le spun că un bec bate în verzui, își fac cruce, mă întreabă ce-am fumat. (râde)„E led de ăla economic, care bate în verde!!” „Da, Mihnea, da, bate în verde.”

O femeie, cu cât are mai multă încredere în ea, cu atât e mai OK la pozat. Când se uită la mine în cameră, simt că nu face chestia aia pentru că vrea să demonstreze ceva, ci pentru că așa e ea. „Da, mă, așa sunt eu, sunt mișto!” Nu prea apuc eu să fotografiez modele-bărbați, dar sunt sigur că și la ei e la fel. E o chestie care ține de a fi tu împăcat cu tine. Cu cât ai mai multe probleme cu tine, cu atât vei fi mai greu de fotografiat.

N-am avut niciodată website. N-am avut nevoie să-mi arăt portofoliul. Toate joburile de până acum le-am prins pentru că cineva a fost foarte mulțumit de mine și m-a recomandat. Mi se pare cea mai mișto promovare: Să lucrezi atât de bine încât lumea să-și dorească să lucreze cu tine.

Stilul meu fotografic poate fi asociat cu fericirea. Cred că pozele mele te binedispun. Cel mai des primesc feedback-ul „Băi, da’ ce bine s-a simțit toată lumea la evenimentul ăla! Să mergem și noi data viitoare.” Păi… da! (râde) Dar e cu două tăișuri chestia asta. Mi se mai spune și „Du-te, frate, că am fost acolo și a fost mizerabil evenimentul, cum ți-au ieșit pozele alea?!”

În lumea lui Mihnea Ratte intri și pe poteca (mă rog, autostrada…) social media – prin conturile lui de Instagram și de Facebook. 

FOTO: deschidere (Rareș Helici); pe câmp (Dragoș Asaftei); concerte și apusuri (Mihnea Ratte)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *