Când mersul pe munte devine job full-time

Cum arată un om care nu simte nevoia să-și ia vacanță în fiecare an? Ca Iulian Cozma.

Înalt, relaxat, te salută cu „servus”. E ghid montan de vreo 20 de ani. Ceea ce înseamnă că se cațără și schiază… de-o viață. Și că a avut sute de drumeții și de întâlniri (cu oameni și, din când când, cu urși, câini ciobănești, marmote). Până nu demult, prietenii făceau mișto de el: „Băi, dar nu-ți cauți și tu ceva de lucru?!”

Într-un business ca al lui Iulian, complet personalizat, „tu centrezi, tu dai cu capul.” Ce înseamnă asta? Că s-ar putea să fie ani în care ajungi la saturație și-ți vine să-ți bagi picioarele. Dar – adaugă el – „sunt destul de puțini”.

Și când te gândești că totul a început de la o pagină de Internet, în română, engleză și germană…

***

Am copilărit cu bunicii în Ucea de Sus, de lângă orașul Victoria, care are cea mai tare piscină din România – piscină olimpică, cu apă caldă, din care vezi munții.

Schiez de vreo 38 de ani, adică de-o viață de om. Când eram mic, o dată la două săptămâni, mergeam la Valea Sâmbetei. Am schiat, indiferent de vârstă, pe schiuri de la 1,90 m în sus. Nu mi-a cumpărat nimeni schiuri pitic.

La 12 ani, în vacanța de vară, am făcut prima expediție pe munte, „Descălecatul lui Negru Vodă în Țara Făgărașului”, prin Casa Pionierilor din Făgăraș ; cu ceaunul după noi, cu corturile, cu cașcaval și salam la pachet. Am câștigat concursul național Cutezătorii, așa că ne-au publicat numele în revistă. Cum pe-atunci nu existau Facebook și Whatsapp, am primit teancuri de scrisori, de la copii de vârsta mea. Am primit scrisori și din Republica Moldova!

În liceu, mă uitam cu prietenii pe hartă și alegeam unde să mergem pe munte. Era o problemă de transport – ne duceau unii părinți cu mașina sau luam autobuzul. Cabanele sunt foarte accesibile ca preț, iar pe atunci erau și mai accesibile – câțiva lei pe noapte.

Dacă mergi la cabană, îți asumi riscul. Poți să nu găsești paturi libere și să dormi pe jos, pe hol sau în sala de mese. Primul venit, primul servit. În fine, acum se zice „îmi asum riscul”. Înainte ziceai pur și simplu „merg la cabană”. Era loc – era bine. Nu era – dormeai cu capul pe masă sau pe jos. Să nu-ți închipui că aveau telefon sau curent electric. Doar sobă cu lemne și o țeavă prin care venea apă de la izvor. Când îngheață, nu mai ai apă. Cabanierul are măgari, cu care transportă cam totul – de la pâine și ouă, la sticle de bere.

În Brașov, la facultate, aveam Clubul pentru Protecția Naturii și Turism. Erau tabere de vară și tabere de iarnă. În ‘93, s-a făcut Asociația Ghizilor Montani – un ONG. În ‘97 mi-au zis: „Uite, facem primul curs ever acreditat în România, hai și tu!” Nu aveam niciun plan, nu știu exact de ce m-am apucat de el… Știi cum e, când ești student, ți se pare OK.

Cursul de ghizi te învață partea legală, teoretică. Dar bagajul trebuie să îl ai deja. Poți să iei un om de pe stradă să-l faci patiser, cu perseverență (poate nu ajunge chef, că n-are talent), dar nu poți să-l iei să-l faci ghid montan. Nu iese. Nu-l înveți să schieze și să se cațere la 25 de ani. E foarte târziu…

Prin ’94 am început să lucrez la televiziune, în Brașov, pe partea tehnică – emisie, montaj. Salariul era 70 de dolari – bani mulți pentru un student. Dup-aia am ajuns la PRO TV, unde am avut și mai mulți bani.

Era începutul Internetului. Un prieten mi-a zis: „Hai să facem o pagină de Internet!” „Băi, da’ ce-i aia?!” Primul domeniu a fost ceva de genul romaniamountainguide.freeserver.co.uk. (râde) Domeniile .ro erau scumpe. De-abia în 2000 am luat mountainguide.ro.

La noi pe munte au fost mereu destui străini. Pe vremea lui Ceaușescu erau estici – RDG-iști, polonezi, cehi. Cum ajungeau la noi? Cu trenul. (râde) E ca-n bancul ăla: Se duce Neil Armstrong pe lună și găsește un brănean. „Mă, tu cu ce-ai venit?!” „Cu brânză.”

Deci, la început, se venea cu ONT/ OJT.  Dup-aia, s-a venit cu google. (râde) Prima recenzie pe site o am din 2001.

Prima tură „profesionistă” am avut-o în 1999 – doi nemți din Freiburg, care au vrut să vadă eclipsa totală de soare de pe vârful Moldoveanu. Ne-am dus și n-am văzut nimic; a plouat de-a rupt. Am câștigat 200 de mărci, din care i-am luat Mădălinei, fosta mea soție, rochia de mireasă.

A fost o perioadă de doi ani, între 1999 și 2000, când aveam și jobul la PRO TV, mergeam și pe munte. Eram șapte tehnici pe șase posturi – ne mai rulam, ne mai ajutam în funcție de necesități.

După care nu s-a mai putut. În 2001 a trebuit să iau o decizie. Erau deja multe cereri. Și pentru vară – trekking, hiking, și pentru iarnă – schi de tură și snowshoeing (mers pe rachete de zăpadă). Pentru primul an, aveam niște bani puși deoparte. „Dacă merge, merge. Dacă nu, mă întorc.” Și a mers.

Când am hotărât să renunț la job, toată lumea credea că plec „la mai bine”, la alt job. „Vai, ce bine, dar unde pleci?!” „Pe munte.”

Sunt 20 de ani de când fac treaba asta. Iar, până acum câțiva ani, n-am scăpat de mișto-ul „Băi, dar nu-ți cauți și tu ceva de lucru?!”

Acum toate cabanele sunt private. Au fost privatizate în anii 2000, de către fostele OJT-uri (Oficiile Județene de Turism). În general, celor care le aveau deja în gestiune. Asta e cu du-te vino. Privat nu înseamnă automat că e OK. Mulți sunt acum oameni pe la 60 de ani, care pe atunci erau în puterea vârstei, și care n-au reușit să se asocieze. În domeniul montan, asta se vede de pe Lună.

La Podragu, în Făgăraș, singura resursă e apa. În rest, până și lemnele de foc sunt aduse cu măgarul. Și nu te gândi că e scump, o bere e 10 lei, ca în orice bar din București, deși acolo e adusă cu măgarul. Un pat e între 40 și 60 de lei. Îi admir foarte mult pe oamenii ăia – zici că sunt în altă dimensiune! Bravo lor. E o cabană în Retezat, Pietrele, unde ciorba e 6 lei. În 2018. (Și-ți dă și bon fiscal!) Rămâi mască. E un nivel… nu arhaic, ci preistoric.

E de mers: de la Sâmbăta la Podragu faci vreo 10 ore. Urci vreo 1700 m și apoi cobori 1000. Nu e că mă urc cu telecabina, mă duc la Omul, apoi cobor la Babele. Asta e frumusețea Făgărașului. E chiar „munte”.  Majoritatea celor care vin din afară fac Făgărașul pentru că – așa cum mi-a zis odată un american din Hawaii – e singura creastă din Europa pe care o traversezi „hut-to-hut hiking” (de la cabană la cabană) într-o săptămână. Adică faci o traversare continuă, fără să te întorci vreodată în același punct. În plus, acolo e vârful Moldoveanul, care e cel mai înalt din țară. Și, în general, străinii vor să vadă vârful cel mai înalt din țara respectivă.

Acum, că merg cu grupuri, trebuie să rezerv cazările din timp. La multe cabane nu poți suna, deci te duci acolo personal. Sau, dacă n-ai drum, vorbești, de exemplu cu Dan (care duce o dată pe săptămână mâncare la Podragu cu măgarii) și-i spui „Vezi că am nevoie de cinci paturi.”

Am lucrat singur până acum zece ani, după care mi s-au alăturat Horia și Mihai. Horia a venit cu ideea „Nu vrei să băgăm și mountain biking?” „Ba da.” Deci acum organizăm și ture de mountainbike: plecăm din Cheia, Prahova și ajungem în Zărnești.

Majoritatea clienților sunt străini. Avem deja ture, cu avans plătit, pentru noiembrie 2019 – americani care vin la mountain biking. Și mai avem nemți pentru mai, israelieni în iunie. Olandezi – în noiembrie. Olandezi și americani în septembrie. 

Câți români vin în ture pe munte? Pe an sau pe deceniu?  (râde) Anul trecut am avut două cupluri, acum doi ani o persoană. Înainte de asta… nu-mi aduc aminte.

Turele noastre sunt tailored-made. Personalizate 100%. Mail-urile pe care le primim sunt de genul „Vin și eu o săptămână în România”. Și de acolo începe discuția: Ce vârstă aveți, ce experiență? Nu-i întreb niciodată din ce țară vin.

Ca nivel de business… n-am eu veniturile prognozate, nu-mi fac EBIDTA  sau ceva de genul ăsta. N-am de ce, nu mă interesează. Dar am ture la anul, știu cam cât va fi profitul +/-. Sigur că tot timpul apar cheltuieli extra, pe care trebuie să le bugetezi. Unele sunt complet neprevăzute. Mai știi celebra schimbare de TVA de pe vremea lui Boc, într-o iulie? Ei, du-te și explică-i omului că nu mai e TVA 14% sau cât era, ci 19%. Unele persoane, care citiseră din întâmplare pe Reuters sau BBC mi-au scris că plătesc, by default.  Noi nu le-am cerut nimic. În rest, modelul de business funcționează ceas. Totul e programat pe zile și pe ore.

Cel mai mult am stat pe munte șase luni, de la sfârșitul lui mai până în noiembrie. Pot să fac și mai mult, dar nu-mi doresc o cantitate uriașă. În general ne ocupăm cam de 300-350 de persoane pe an. Dar avem „grup” și de o singură persoană.

Sunt trasee pe care le-am făcut de sute de ori. Dar mereu e diferit. Natura se schimbă de azi pe mâine. Și mai e norocul că de la o tură la alta sunt alte persoane. Căci, să te duci două săptămâni cu cineva cu cortul, nu e de ici de colo. Mergi cu ăla, dormi cu ăla, mănânci cu ăla; mergi cu ăla, dormi, mănânci. Trebuie să ai „chimia” necesară. Când n-o ai… îți faci treaba.

Cele mai mari emoții pe traseu? Nu sunt urșii. Urșii sălbatici fug de oameni, se duc să mănânce oi și vaci. La cabană la Podragu, când auzi „Ursul, ursul!”, vezi cum ursul fuge cu măgarul în spinare.  Ăia pe care-i vezi la televizor, sunt filmați pe Valea Cerbului în Bucegi sau la Sinaia; sunt urși „gunoieri”, care s-au învățat să mănânce din tomberoane.

Cea mai mare problemă sunt câinii ciobănești. Cu care trebuie să te bați. Dacă nu, te ia Smurdul. Dacă a ajuns câinele la o lungime de băț de tine, ai pus-o. Deci arunci cu pietre, cu bețe. Mi s-a întâmplat chiar în vara asta, cu niște australieni. Era o tură foarte soft, din Șirnea până în Peștera. Ne-au înconjurat câinii și norocul a fost că unul dintre ei s-a speriat, deci s-au retras și ceilalți.

Poți să faci meseria asta mult timp, mai ales dacă lucrezi ca noi – tu centrezi, tu dai cu capul. Sunt ani în care ajungi la o saturație și zici „îmi bag picioarele”, dar sunt destul de puțini.

Nu e simplu să stai mult pe munte. Au fost niște payback-uri: divorțurile. Dar sunt OK, am o fetiță și un băiat, de 10 ani jumate și trei ani jumate.

Ce s-a schimbat în ultimii ani pe munte? Echipamentul. (râde) Acum e mai ușor și mai performant. Există bucăți pentru care s-au dublat prețurile. În 2007, o pereche de legături de tură era 260 de euro, acum sunt 500. Deci un echipament de schi de tură, dacă vrei să ți-l cumperi mâine, te duce pe la 1600 de euro.

Acum 20 de ani erau bucăți unde era pădure și acum nu mai e, dar și invers. Există și reîmpăduriri naturale. Sunt zone în care, dacă nu cureți, vine pădurea peste tine. Sunt și zone făcute praf. E o simbioză. Nu cred în extremele alea, de genul „Mamă, au distrus România!”. Sunt și multe animale – urși, capre, acvile de multe. Vezi acvila care vine și-ți ia marmota. E plin de marmote în Făgăraș și în Retezat!

Indiferent ce faci, e important să-ți pese. Prețul e ultimul pe listă. Neamțul care vine în România în mai mi-a dat mail azi: „Am posibilitatea să-mi iau bilet de avion către Cluj, până mâine la 14.” „Băi, n-am timp să-ți fac programul, prețul etc.”  „Nu contează! Ești disponibil?” „Da.” Omul ăla nu știe prețul și nu va fi ieftin, că sunt doar două persoane. Dar și-a luat biletul de avion pentru că are încredere, mă cunoaște. Chestiile astea te bucură, oricât ai fi de modest.

Dacă dai căutare pentru „mountainbike in Romania”, suntem pe prima poziție. Fără să avem linkuri sponsorizate, căci pe mine mă interesează creșterea organică. La „hiking in Romania” – suntem în primii cinci. Site-ul nostru prezintă ture reale, cu poze multe, majoritatea cu testimoniale. Din punctul meu de vedere, e simplă treaba. E simplă… după 20 de ani. (râde)

***

Mai multe despre Iulian și despre turele pe care le organizează găsești pe site-ul de care povestește mai sus. Și pe pagina lui de Facebook.

One thought on “Când mersul pe munte devine job full-time

Leave a Reply to Adi Ciornei Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *