Cât îți dai voie să fii fericit?

„Dar ce-o să zică lumea?” „Cum o să fac față?” „Greul de-acum începe…” Nu spune că nu ți-au răsunat vorbele astea în minte, de nenumărate ori. I-au răsunat și Andreei Beca.

Cum ieși din zona gândurilor limitative, din cercul vicios în care vrei să-i mulțumești pe alții? Cum ajungi să-ți dai voie să te bucuri de viață, în fiecare zi? (Și, în paralel, să construiești un bistro în care îi bucuri și pe alții, gătind exact ce și cum îți place ție?) Pentru Andreea Beca („pentru Beca”, ar spune prietenii), lucrurile s-au întâmplat așa:

***

Cred că cel mai mult contează felul în care privești lucrurile și cât îți dai voie să fii de fericit – nu contează dacă lucrezi în corporație sau ești antreprenor. Până la urmă, poți să fii fericit în ambele situații dacă trăiești bine cu tine.

Eu am avut traseul clasic, prin care mulțumești pe toată lumea: te duci la facultate, apoi te angajezi ca să ai o poziție bună, un salariu decent, laptop și mașină de firmă. Le-am făcut pe toate astea, plus MBA-ul german, pe care l-am terminat ca șefă de promoție. Atunci mi-am dat eu seama că ceva e în neregulă, că tot nu eram fericită oricâte aș fi realizat.

Când compania pentru care lucram a fost preluată de altă companie, cu  valori cu care nu mai rezonam, am hotărât să plec. Probabil că dacă nu s-ar fi întâmplat schimbarea asta, nu aș fi schimbat nici eu macazul. Dar lucrurile – după cum aveam să aflu mai târziu – nu sunt tocmai întâmplătoare.

Eram pasionată de mâncare și de gătit de mulți ani, dar nu mi-am dat voie să privesc atât de departe încât să las tot ce știam să fac profesional și să mă arunc într-o lume total nouă în care să fac din pasiunea mea o profesie. De câțiva ani, începusem să caut variante de a găti sănătos pentru că prietenul meu la vremea respectivă (actualmente soțul meu) avusese niște mici probleme de sănătate și medicul îi recomandase să fie mai atent la alimentație. Așa că începusem deja să las deoparte prăjelile și să să fiu mai atentă la ce găteam acasă.

În felul ăsta am realizat că este posibil să gătești la fel de gustos, dar și sănătos. Voiam să împărtășesc asta cu toată lumea. Am creat blogul www.becaskitchen.ro, unde am postat rețete ca să dau inspirație și celor care care asociau mâncarea sănătoasă cu „mâncarea de spital”.

Așa a început totul, cu un blog. Apoi n-am mai fost mulțumită doar să scriu despre asta și, încurajată și de soțul meu, am hotărât că sunt pregătită să trec la nivelul următor. Mi-am dat demisia și am început să-mi concentrez toată atenția pe ceea ce urma să devină bistro-ul meu. Am făcut un curs de nutriție și un curs de bucătari și, în paralel, am început să caut surse de finanțare.

Am aplicat la două programe de finanțare guvernamentale pentru tineri întreprinzători, START și SRL-D. Am reușit să obțin vreo 40 000 de euro în total (mai aveam și eu vreo 20 000 de euro puși deoparte) și asta a fost. Am pariat toții banii pe visul meu și nu doar că am sperat să meargă, am luptat să meargă. Așa am știut eu la vremea respectivă, că totul se realizează cu mult stres și multă luptă. Aveam limitarea aia: „Tre’ să tragi din greu că să iasă orice.”

Aici fac o mică paranteză: După lupta de a obține finanțările (care a durat aproape un an), când în sfârșit primisem scrisoarea de confirmare, mă sună prietena mea, Irina, ca să mă felicite. Eu, cu un gol imens în stomac, îi spun: „Tu, da, am primit finanțarea, dar stai că abia de acum începe greul…” Irina, o tipă foarte directă, râde isteric și-mi spune: „Ești nebună, bucură-te de asta din tot sufletul și apoi mai vezi tu ce se întâmplă!”

M-a pus pe gânduri… De ce nu mă bucur eu?! Nici n-am apucat să-mi termin gândul, că mă sună mama și-mi spune: „Felicitări, mamă dragă! În sfârșit ai reușit! Doamne, cât te-ai mai chinuit cu finanțările astea, dar ai grijă, că de acum încolo începe greul…”

Așa am realizat că există aceste programe transmise din generație în generație, care ne afectează pe tot parcursul vieții, dacă nu ne oprim un pic din alergare. Ieșirea din zona de confort este cu atât mai dificilă cu cât lăsăm aceste programe să ne bruieze.

La doi ani după ce am deschis, înainte de vacanța de iarnă, nu m-am mai putut ridica din pat. Cumva, pe tot parcursul anului, nu mi-am dat voie nici să fiu bolnavă, nici să fiu obosită. Trebuia să fac față situației și eram coplesita tot timpul, pentru că nu aveam experiență în domeniul ăsta. Eram fizic și emoțional la pământ, i-am zis soțului: „Gata, eu nu mai pot.”

Intrasem într-un cerc vicios în care voiam să mulțumesc pe toată lumea. Lucram de marți până duminică, 16 ore pe zi. Visul meu se transformase intr-un coșmar pentru că nu știam să spun stop. Mi-am dat seama că mă autosclavagesc mai mult decât m-a sclavagit oricine în viața asta. „Și de ce, pentru ce? Asta merit eu?”

Soțul mi-a zis: „E păcat să lași totul. Ție îți place să faci asta, lumea vorbește așa de frumos, faci așa bun… Pe la întâlniri, îmi zic cutărescu și cutărescu «Beca e soția ta?! Vaaai, ce drăguț! Am fost la ea, ce bună a fost mâncarea!»”

Adevărul e că iubeam ce făceam, dar nu mai aveam timp să mă bucur. Așa că am luat hotărârea să reduc programul de funcționare, să deschid doar seara în timpul săptămânii și toată ziua în weekend. A fost greu să-mi dau voie, nu credeam că o să meargă, dar era oricum o variantă mai bună decât să închid. În scurt timp mi-am dat seama că ăsta e cel mai bun lucru pe care pot să-l fac și că merit să mă relaxez și să las plăcerea de a face ce-mi doresc să mă inunde din nou.

În prima săptămână după ce am redus programul, m-a sunat o doamnă să facă o rezervare pentru a doua zi la ora 12. Când i-am spus că nu se mai poate, că funcționăm doar seara, mi-a răspuns: „Aaaaoleu, dar cum vă permiteți?! Eu sunt stomatolog și lucrez de dimineața până noaptea în fiecare zi. Nu-mi dau seama. Cum vă permiteți să faceți asta?”  Și eu, așa, liniștită: „Doamnă, eu mi-am dat voie, ia încercați și dumneavoastră.” A rămas mută… (râde) Despre asta e vorba: să-ți dai voie.

După ce am scurtat programul restaurantului în timpul săptămânii (doar cina), dar am lăsat program lung în weekend (prânz și cină), și am ales să-mi dau voie să mă bucur mai mult de ce se întâmplă în jurul meu, a apărut și Toma în viața noastră. E o ființă încântătoare care mă învață în fiecare zi să fiu mai prezentă și mai recunoscătoare. Copiii sunt minunați, adevărați maeștri spirituali, dacă reușim să-i ascultăm.

Următorul pas a fost să scurtez din nou programul, adică am ales să închid duminica. În ciuda faptului că vânzările ar fi trebuit să scadă cu minimum 20%, conform istoricului. Dar am simțit că asta m-ar face mai fericită și așa am făcut.   

Cât despre bani, exact cât îți dai voie și crezi că o să ai, atât vei avea. Tu singur decizi, chiar dacă pare greu de crezut, mai ales pentru oamenii „realiști”, cum am fost și eu. (râde) Eu de la început mi-am zis: „Dacă voi câștiga cât câștigam înainte în corporație, voi fi foarte mulțumită!” Ei bine, în toți acești ani, niciodată n-am câștigat mai mult, nici chiar cand munceam 16 ore pe zi. E limitarea pe care eu singură mi-am pus-o. Absolut tot ce-ți dorești ți se întâmplă. (râde)

În momentul în care ești bine și ești fericit cu ceea ce faci, nu mai ai așa de multe nevoie materiale. Nu mai ai stresul „mamă, tre să fac atâtea mii de euro pe lună”. Nu mai simți nevoia să epatezi, să te îmbraci de firmă, să mergi la întâlnire cu nu știu ce costum și pantofi, ca să nu fii mai prejos… Ce să demonstrezi? Și cui?

Acum vreo trei ani, stăteam cu soțul meu pe terasa și citeam pe Facebook despre unii care au plecat din București în Bali și și-au deschis un restaurant. I-am zis „Cât de tare, au lăsat ăștia tot și au plecat în Bali. Cum e, frate, să stai intr-un loc exotic in care e cald tot anul si sa faci ce-ti place?” La care soțul: „E, nu e așa ușor, gândește-te numai că Bali e o insulă și costă enorm mobilierul și tot ce trebuie să aduci de pe continent pentru a face un restaurant. Nu e chiar o joacă.” Și aici s-a terminat gândul meu, au rămas în capul meu doar BALI și RESTAURANT.

După un an, primesc un telefon: „Hello, remember us? Noi suntem cuplul din Indonezia care vine în fiecare an să mănânce la tine si comandă tot meniul.” Plănuiseră să vină din nou în vizită și voiau să facă o rezervare. Din păcate, era perioada Paștelui, când bistro-ul era închis pentru câteva zile, așa că i-am refuzat prietenos. Am văzut că insistă să ne întâlnim chiar dacă e bistro-ul închis, ceea ce mi s-a părut cel puțin ciudat. Ziua următoare am primit un mail de la ei în care-mi spuneau că urmează să construiască un resort în Bali și că vor un signature restaurant pe care să-l deschid eu acolo pe investiția lor. Say what? Am citit mailul de câteva ori pentru că nu-mi venea a crede. La scurt timp s-au urcat în avion și au venit la București. Voiau să facă toată investiția. „Nu urmărim să câștigăm bani din bistroul tău. Pur și simplu ne place mâncarea ta și credem că dacă ai reușit să ne aduci pe noi în fiecare an de la mama naibii din Indonezia, poți să faci minuni.”. La care soțul meu: „Yes, but why?”, în sensul că de ce eu.  (râde)

Au mai trecut câteva luni și ne-au invitat acolo, pe costurile lor. Nu pot să-ți explic la ce hoteluri am stat! Am avut șofer, m-am simțit ca Cenușăreasa. Am fost la cele mai faine restaurante haute cuisine. Totul a fost perfect!

Toată perioada cât am fost acolo, soțul îmi zicea „Bine, dar ce urmăresc ăștia?” „Păi, ce să urmărească, nici dacă ne vând organele nu-și scot banii; nu suntem nici cei mai tineri, nici cei mai sănătoși din lume. Come on!” (râde) Totul a pornit de la faptul că mi-am dorit eu, la un moment dat, să am experiența asta.

În final, am refuzat. De ce? Fiindcă mă aflu în momentul ăla al vieții în care vreau să mă relaxez, să mă bucur de familia mea, în care nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic. M-am tot gandit cum să le zic că am luat decizia de a nu merge. Până la urmă le-am scris un mail în care am fost mai sinceră ca niciodată, mi-am pus sufletul pe tavă și am sperat să mă înțeleagă Mi-au răspuns: „Înțelegem, poate ar fi fost bine să fi apărut câțiva ani mai devreme… Dacă totuși vreodată te gândești să vii în Bali, să ne anunți.”

Zece ani m-am tot căutat pe mine, în toate zonele: în religie, în tot felul de cursuri de dezvoltare personală, cu meditații ghidate și vizualizări, consiliere psihologică. Am învățat din toate, dar nu am rezonat deplin cu niciuna și încă eram destul de stresată să mulțumesc pe toată lumea. Ascultam în fiecare zi podcast-uri ale diferiților „guru” pe YouTube. Așa am dat peste Dr. Wayne Dyer, care o prezintă într-una dintre înregistrări pe Esther Hicks și mă face curioasă să aflu mai multe. Am ascultat tot ce am găsit de la Esther/Abraham Hicks și am simțit că în sfârșit am găsit pe cineva/ceva cu care să rezonez întru totul. Am ajuns la concluzia că viața nu e făcută ca să lupți sau ca să-i mulțumești pe ceilalți, ci ca să te bucuri în fiecare zi.

De vreun an nu mai caut, cu înverșunare, răspunsuri din exterior, dar am început să mă trezesc în fiecare dimineață la 5-6 fără să pun ceasul să sune și meditez în fiecare zi. Sensul meditației, cred eu, e doar să-ți liniștești mintea. Nu mai cred că e nevoie de o anumită tehnică complicată și nici de vizualizări complexe. Eu mă concentrez pe un zgomot plictisitor dar constant cum ar fi aerul condiționat sau ventilatorul și încerc să-mi liniștesc mintea.

Revelațiile astea ale mele au venit după o perioadă foarte stresantă, în care simțeam că nu mai fac față problemelor, la bistro clienții erau tot mai mulți și mai pretențioși (simțeam din nou presiunea de a mulțumi pe toată lumea), bunica ne amenința că pleacă și nu ne mai ajută cu copilul (care încă nu mergea la grădiniță), certuri cu soțul meu etc. Cu cât mă afundam mai tare în stres, cu atât veneau mai multe probleme. Paharul s-a umplut atunci când unul dintre angajați a ieșit într-o dimineață de weekend la țigară și nu s-a mai întors, lăsându-ne cu fundu’-n baltă și nepregătiți pentru o zi plină de rezervări.

Atunci a fost un moment în care am simțit pe pielea mea ce înseamnă legea atracției. (râde)  Încotro te îndrepți, din partea aia începi să primești mai mult. Dacă ești focusat pe ceva pozitiv, întâlnești oameni faini, viața devine mai frumoasă. Dacă ai o sută de lucruri bune și unul nasol (să zicem că te-ai certat cu cineva), dar te lași consumat de el („mamă, să vezi ce-i zic eu mâine!”), tot mai multe lucruri de genul ăla o să ți se întâmple. Iar dacă ai o sută de lucruri nasoale și unul bun și-ți spui „Sunt și alea… dar uite câte aspecte din viață mea sunt minunate!”, toate lucrurile încep să se învârtă în jurul lui.

Când am conștientizat asta, lucrurile au început să se schimbe, a plecat un om ca să vină altul mai bun. Bunica s-a mutat de la noi, dar eu deja începusem să mă trezesc devreme dimineața, să meditez și să consider că merit să-mi fie bine, așa că plecarea nu a avut deloc impactul negativ de care mi-era atât de frică în perioada stresantă de care vorbeam mai devreme.

Odată ce știi cum este să-ți fie bine, nu mai vrei să te întorci la ceva ce nu te satisface. Așa că vara trecută am decis să închid bistro-ul pe tot parcursul weekend-ului și să-l deschid doar seara, în timpul săptămânii. A se-nțelege însă că timpul meu de lucru nu este egal cu timpul de funcționare a bistro-ului.

Mă ocup în continuare de aprovizionare și de operațiuni preliminare deschiderii. Să zicem că acum am ajuns la performanța de a lucra din nou 40-50 de ore pe săptămână. După prima lună cu sâmbete și duminici libere, aveam din nou un gol în stomac, dar de data asta de fericire! Nu mai fusesem plecată în weekend de șase ani…

Mă întreba cineva zilele trecute: „Și ce-o să faci, dacă n-o să meargă business-ul fără weekend-uri?” Îi simțeam panica proprie în vorbele astea. Fără să gândesc prea mult, m-am trezit vorbind: „Probabil că o să închid și-o să fac altceva. Înseamnă că e timpul să merg mai departe.” E ok, nu trebuie să iei decizii pe viață, nici la job, nici în relații. „Am ales asta, deci trebuie să fac asta toată viață! Altfel ce-o să zică lumea?! Dar oare o să găsesc altceva de făcut?” Astea sunt întrebările limitative care ne fac să ne pierdem curajul de a alege cu sufletul. În mod sigur, dacă n-aș mai fi la restaurant, aș alege tot ceva care-mi place. Încep să cred că viața chiar e făcută să-ți aducă satisfacție, nu să te chinui. (râde)

Dacă n-o să mai meargă pentru mine… mi-ar placea să rămână locul. Aș veni să mănânc și creveții, și pieptul de rață, și tarta cu mere și sos de vanilie! Aș fi un client foarte bun. Știi ce zic? Mi-ar plăcea foarte tare ca cineva să facă asta în continuare, chiar dacă n-aș mai fi eu aia. Să pot să mă mai bucur de lucrurile de aici.

Cam asta-i treaba: Nu-i nici greu, nici ușor, e exact așa cum te aștepți să fie.  

***

Pe Beca o poți întâlni în persoană de luni până vineri, în restaurantul care-i poartă numele. Online: pe blog, pe Facebook și pe Instagram.

FOTO: Arhiva Beca’s Kitchen

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *