Ce faci când ai 7000 de idei și vrei să conduci oameni?

Ce faci când ai 7000 de idei și vrei să conduci oameni? Dai la Teatru, spune Ioana Păun. Cum trebuie să fie arta? „Incisivă, relevantă.” (Pentru relaxare există yoga și o zi la spa.) Ce să nu accepți? (Să ți se zică „Asta nu se poate, că deranjăm…”.) Cine să te placă? („Nu toată lumea, că doar nu te-ai făcut fotomodel!”)

 

În liceu, m-a întrebat profa de română cu care făceam meditații: „Auzi, da’ tu ce vrei să te faci?!”  „Nu știu, m-aș duce fie la Turism – [n-aveam nicio treabă] – fie la Sociologie [nu știam ce e aia]…”  Ea-mi zice: „Dar de ce nu vrei să te faci secretară?” „Dar cum să mă fac secretară?!” „Păi, uite, am o prietenă care este secretară la un cabinet de avocatură și câștigă foarte bine!” Nu înțeleg de ce ea mi-a zis asta, dar eu m-am simțit foarte revoltată că așa va arăta destinul meu, că asta își imaginează un adult despre mine. Și atunci i-am spus: „Dar eu vreau să fac teatru!”

Pe atunci, scriam tot felul de texte revoltate pe care i le dădeam dirigii să le citească. Mi-a zis la un moment dat: „De ce nu scrii o piesă de teatru?” Habar n-aveam ce e aia, dar i-am zis: „Bine, scriu!” Am scris acest text absurd, „Rooms”, despre doi adolescenți care nu mai vor să iasă afară din casă de câteva luni bune și tatonează opțiunea de a rămâne pentru tot restul vieții acolo. Am participat cu piesa (pe care am repetat-o cu un coleg, la mine acasă) la un concurs pentru liceeni organizat de British Council. Am luat toate premiile – premiul pentru creativitate, premiul pentru interpretare etc.

Eu credeam că teatrul e actorie, că tre’ să mă fac actriță. Nu știam că există și regie. Într-un final m-au întrebat și-ai mei la ce facultate dau și le-am zis de teatru. „Să te faci actriță?!” mi-a zis maică-mea. „Da, de ce nu?!” Taică-miu mi-a spus: „Nu-i pentru tine actoria, tu n-o să stai să accepți ordinele cuiva! Tu trebuie să stai la butoane, tre să te faci regizoare!” „Aha, OK.” Deci m-am făcut regizoare. (râde) That’s the story. Nu a fost o chemare din adânci străbuni. A fost destul de întâmplător.

Deci am venit în scouting la București, cu prietena mea cea mai bună, Mona. Între timp, mă răzgândisem – voiam să dau la Film. Mi-am cumpărat o cameră video și am început să filmez, ba pe stradă, ba în casă, ca să trimit o probă la facultate. Credeam că ăsta e examenul! (râde) Am realizat că nu doar că nu tre’ să trimit un film, dar tre’ să văd o groază de filme, să vin la niște cursuri pregătitoare o dată la două săptămâni, plus o serie de alte probe. N-aveam cum să văd filmele, că pe vremea aia nu existau torente. Și nici n-aveam cum să vin la București o dată la două săptămâni. Așa că m-au dus la etajul doi la UNATC, să văd cum e proba la Teatru. „Aa, asta e simplu! Tre să citesc niște piese și să inventez ceva acolo.”

La examenul de admitere la UNATC mă consideram foarte pregătită! M-am dus cu o zi înainte, să văd prima tură, că eram programați pe zile. Erau acolo tot felul de tineri care îi știau pe toți profii… Eram pe lângă. Îi tot întrebam „Cum a fost, ce v-a picat?” A ieșit la un moment dat din sală un tip foarte tânăr, ca să meargă la baie, și eu: „Heei, cum a fost, ce ți-a picat?!” Mi-a zis „sunt din comisie”. Și eu: „Hai, frate, nu fi atât de nașpa, zi-ne ce ți-a picat!!” „Chiar sunt în comisie și acum mă duc la toaletă.” După care mi-au zis și colegii. „Chiar e în comisie…” (râde)

Cum nu știam pe nimeni din această comisie, eram foarte relaxată. Am zis o poezie, am creat diverse povești, după poze din albume sau anunțuri din ziar. M-am rupt în figuri. Probele astea de admitere au așa o greutate, dar, de fapt, totul e atât de caraghios! Atunci mi-am dat seama că da, chiar vreau să fac chestia asta. Mă simțeam de acolo. Mi se părea superamuzant. La liceu totul era așa de serios și de exact. Aici era relativ, relaxat, interacționam cu oamenii…

Eram avidă de lumea asta nouă. Era foarte multă poftă și ne stimulam mult între noi. Discutam despre teatru, mergeam la tabere de teatru în vacanțele de vară, făceam workshopuri, aduceam tot felul de specialiști din străinătate. Din zece colegi de ani, șase am supraviețuit, facem teatru.

Ne-am făcut un grup, „Tanga Project”, cu care – din anul II de facultate – am făcut spectacole pe care le-am dus pe la festivaluri și la Teatrul Foarte Mic. Eram un mic fenomen, lumea știa de noi și cumva am intrat în legenda UNATC-ului. Cred că ne-a prins foarte bine să devenim independenți și să gustăm din teatrul real.

În facultate ne iluzionam că poți să faci orice și că lumea așteaptă ca tu să ieși din micul tău cocon și să respiri. Și, cum faci primul pas afară, toată lumea te va invita să faci spectacole curajoase în teatrele lor. Eu asta credeam. Nu mă gândeam la bani. Habar n-aveam pe vremea aia că regizorii câștigă cel mai bine. Prima oară când am primit un onorariu, 1000 de euro, în 2008, când am făcut un spectacol la Teatrul Foarte Mic, am rămas foarte surprinsă. Că l-aș fi făcut și pe gratis! (râde)

Nimeni care dă la Arte nu este preocupat de bani, asta pot să garantez. De asta și sunt artiștii așa de exploatabili. Își doresc atât de mult să facă ceea ce fac, încât poți să nu-i plătești, că ei tot o să facă.

Am terminat facultatea cu „Agamemnon” de Rodrigo Garcia, un spectacol despre consumerism, despre o familie care se măcelărește pentru că tatăl vine acasă cu cumpărăturile greșite. Era foarte plastic, vizual. I-am dat numele „Made in China”. Lumea a fost foarte șocată. Profesorii din comisie au plecat supărați că i-am împroșcat cu muștar. Am rămas în legenda facultății.

Am aplicat la AFCN în 2008,  cu proiectul de grup „Construiește-ți comunitatea”. Spectacolul meu a fost despre o bătrână care locuiește într-un bloc peste care tocmai se pune o reclamă, un mash; ei nu-i place deloc, că nu mai vede afară și ajunge să-l taie. E după o poveste reală. M-am dus cu colegul meu, am bătut din ușă în ușă la oameni și îi rugam să ne povestească. Aveam tupeul maxim, nimic nu ne putea opri! Ni se părea că, dacă vrem să facem aia, suntem îndreptățiți s-o facem. Mulți nu ne deschideau ușa, dar nu ne deranja… Am prezentat textul în Rahova, într-un parc. Am făcut un „staging” în aer liber.

Părinții veneau la spectacole și ziceau „Foarte bun, foarte bun.” Taică-miu era foarte impresionat de tot ce făceam. Acum îmi citește toate scenariile, îmi dă feedback. El e economist, deci n-are nicio treabă cu teatrul; analizează așa, din punct de vedere filozofic, ideea din spate, care e revoluționară. Trebuie să fie revoluționară! (râde)

E interesant să vorbesc acum despre trecut, pentru că mi se pare că nu m-am schimbat deloc. Am aceleași pasiuni. Fundamental, mă râcâie aceleași subiecte.

Când citesc un text, îl văd în fața ochilor. La unele vezi mai mult, la altele te chinui – e strofocat și ipocrit. Ești prețios și manierist, simți în timp ce-l faci că nu ești pe drumul cel bun. Dar crezi că textul va prinde sau că lumea îl cere, deci hai să-l faci și tu, să fii și tu popular. Pentru unii funcționează și așa.

Sunt spectacole care sunt tanda pe manda, știi că „a pușcat” – cum zicem noi la Cluj – adică s-a potrivit la țanc. Și altele care sunt o bâjbâială, o căutare – care are farmecul ei – dar sunt nedesăvârșite, simți asta.

După ce am terminat facultatea, l-am sunat pe Mihai Dinvale, directorul artistic de la Teatrul Mic, dar care se ocupa de Teatrul Foarte Mic. I-am zis „bună ziua, sunt Ioana și mi-ați văzut spectacolul în acea suită de la Tanga Project. Eu l-am făcut pe cel din autobuz.” (Era cumva memorabil pentru că îl făcusem efectiv pe o bucată de autobuz pe care o pusesem pe niște arcuri). I-am propus un text care îmi plăcea enorm, „Frig”, de Lars Noren, despre trei puști suedezi, neonaziști, care îl omoară pe un al patrulea, un puști chinez. Mi se părea fascinant textul, pentru că analiza foarte mișto relațiile de putere într-o gașcă și cum ajungi să faci ceva oribil doar ca să-l satisfaci pe lider. Mi-a zis că textul e oribil și că nu poate să monteze așa ceva la teatrul lui. Dar mi-a zis: „Mă interesează ce ai să-mi propui tu, dacă e un text românesc.”

Am vorbit cu o colegă, Mihaela Michailov, care scria un text despre o adolescentă care rămâne gravidă și nu știe ce să facă cu copilul. L-am dus și i-a plăcut. L-am făcut, a ieșit OK, s-a jucat mult și a avut succes; era cu Adrian Titieni. A fost un spectacol destul de ușor de înțeles de public, doar că eu nu eram 100% investită în el.

Am mai făcut un spectacol la Foarte Mic despre surdomuți: erau trei scene mari cu trei povești ale unor persoane care nu aud. După ce vedeai scena, intrai în mintea fiecăruia. Era funny, că era foarte sonor, dar n-avea nicio legătură cu ce auzisei tu înainte. Florin Călinescu a venit la vizionare și a zis: „Lumea vine la teatru să se distreze, nu să vadă surdomuți cu probleme. Dacă vrei să faci spectacole despre oameni probleme, fă-ți teatrul Ioana Păun și fă-le acolo! Aicea, lumea vine să râdă.” S-a jucat, până la urmă, dar n-a fost susținut să ajungă la public. L-au scos destul de repede din repertoriu, l-au casat.

Acum câțiva ani, când îmi vedeam spectacolele, I didn’t enjoy the show. Mă gândeam că asta nu e bine, ailaltă nu e cum trebuie. Acum am ajuns să mă bucur. Descopăr chestii, e ca și cum nu l-aș fi făcut eu. „Frate, cât de bine ai zis asta, cât de bine a ieșit!” Chiar aseară am avut un spectacol, „Calul alb”, care este despre Ion Ficior, un torționar care a ajuns să fie țapul ispășitor al crimelor comunismului. Pe lângă că actrița e fenomenală, Ilinca Manolache, mi se pare că e foarte bun! Și estetic, și conceptual, și lovește unde trebuie.

Cred că orice om simte când face un lucru bun, de calitate sau când face un lucru ipocrit, făcut doar ca să fie făcut. Am văzut la foarte mulți colegi care mai lasă de la ei și până la urmă arta lor ajunge să fie compromisă. Pentru că-și dă cu părerea un director sau un critic de teatru.

„Cum îmi vin ideile?” Asta mă întreabă și mama. Cred că e o preocupare constantă a mea, care stă departe de conștient și, la un moment dat, face un declic. Așa funcționează orice idee, nu se naște pe moment, din nimic. E o sumă de ciocniri.

În liceu aveam un carnețel în care scriam ce idei îmi treceau prin cap. Voiam să le articulez, altfel aveam senzația că le-aș fi pierdut. Acum nu mai fac asta, sunt mai econoamă. Când scriu o chestie și nu se întâmplă, mă frustrez.  Asta de prin anul II-III de facultate, când am început să devin profesionalizată, să mă iau în serios.

Masterul l-am făcut la Londra. Aveam chestia asta că tre’ să plec din țară. Cred că e specifică generației noastre – să mergem în străinătate. Erau foarte multe burse și eram avidă să explorez teritorii noi, să am acces la forme noi de expresie. Am ales să fac performance art la Goldsmiths, o universitate de stânga, foarte progresistă, dintr-un cartier foarte sărac. Nu se punea problema să rămân acolo, pentru că luasem multe burse din țară care mă obligau să mă întorc. Semnasem contracte pe zeci de mii de euro. Examenul de disertație a fost un performance despre migranți care se întâmpla într-o spălătorie publică. Auzeai tot sunetul în căști, ca la film.

M-am întors în țară cu ideea să schimb teatrul românesc, să fac chestii cu adevărat curajoase, relevante, incisive; nu măscăreli. A fost foarte greu, pentru că veneam cu niște idei noi. Toate experiențele alea nu înseamnă nimic pentru oamenii de aici. Ei nu știu ce ai făcut, tu nu știi cum să le povestești… Dintr-o dată, foștii mei colegi nu mai înțelegeau ce voiam eu. Am senzația că s-a creat între noi o prăpastie.

Prima oară m-am dus cu ideile mele revoluționare la Teatrul Național din Iași. Actorii mi-au zis că sunt ca Bivolaru la Misa. Am fost siderată. Voiam să fac un spectacol despre traficul de organe, din perspectiva unei emisiuni TV. Era cu multe camere și totul era broadcasted.

În 2013 am făcut o demență de care sunt foarte mândră – un proiect într-un sat, „Compania Romania”, la care am lucrat cu toți activiștii de atunci pentru Roșia Montană. Am făcut o înscenare într-un sat de lângă Alexandria, unde urma să se dărâme o casă, pornind de la ideea că România va fi privatizată și că urmează să îi fie exploatat aurul. Participanții se înscriau la acest performance, neștiind nimic altceva. Aveam costume (ba chiar și sânge artificial!) și îi întrebam dacă vor să fie „ăia buni” (protestatari, țărani) sau „ăia răi” (jandarmi). Puteau să facă ce vor ei. Era și niște actori printre ei, care îi jucau pe primar, pe proprietarul casei etc. Lucrurile au escaladat până mi s-a făcut și mie frică – au început să se bată, să se târască pe acolo pe jos. Cumva se suspendase realitatea. Am filmat totul, a ieșit un docu-fiction.

Cu toții ne imaginăm când suntem mici că o să facem aia și aia. Apoi societatea îți reduce așteptările. Că doar nu zici tu „Aaa, nu vreau să mă mai fac cosmonaut, o să mă fac contabilă. Asta e pasiunea mea!”  Eu nici acum nu pot să accept că voința mea poate să fie blocată de ceva. Dacă eu îmi doresc chestia aia, tu să-mi zici „Nu se poate, că deranjăm…”.

Acum un an jumate mi-au zis cei de la MNAC (Muzeul Național de Artă Contemporană): „Nu vrei să faci și tu ceva pe performance aici?” „Ba da.” O lună s-a transformat într-un an jumate. Am tot invitat artiști, ca să susținem scena locală, adică să le producem ideile și să permitem publicului întâlnirea cu alte forme de exprimare artistică.

Talentul e să-ți gândești performance-ul. Artiștii conceptuali nici nu-și mai realizează singuri lucrarea. Au alți artiști care le execută o pictură. Deci nu-și dau proba talentului prin virtuozitatea execuției picturii, ci prin conceptele pe care le generează. Asta e fascinant la arta asta. Te face să gândești, nu să admiri.

La spectacolul la care lucrez acum, despre Colectiv, îmi zice lumea încontinuu „Dar să fii atentă!”, „Dar e periculos așa”, „Să nu creadă lumea asta”. Nu m-am făcut fotomodel să mă placă toată lumea. Trebuie să-ți asumi niște riscuri, nu?

Oricum, știi că răul nu-ți va face foarte rău. În general, cu cât e mai controversat, cu atât e mai bine. Așa știi că ai dezțelenit niște valori. De asta s-a iritat lumea – nu pentru că ești simpatic, blând și catifelat, ci pentru că ai lucrat, pe undeva. Când te duci la terapie, nu ieși de acolo plutind. Uneori e ultraderanjant să te confrunți cu unele chestii. Și, cu toate astea, te mai duci, fiindcă vrei să te schimbi, vrei să evoluezi. Asta e mișto la artă!

Nu cred că arta e făcută pentru entertainment sau relaxare. Există multe alte lucruri care fac asta – o yoga, un spa. Arta este critică și nu are cum să fie altfel. Scopul ei primordial este să chestioneze, nu să confirme ceea ce vrem cu toții să auzim. E neplăcut și tulburător uneori. Dar poți să faci față la un spectacol de teatru tulburător! Nu asta e încercarea vieții publicului.

 

Pe Ioana o întâlnești la (și prin) teatru.  Vrei să-i afli CV-ul complet? Uită-te pe site-ul ei.  Cel mai recent spectacol regizat de Ioana, „153 de secunde” (primul spectacol de teatru inspirat de incendiul de la Colectiv) va avea premiera sâmbătă, 27 octombrie, la Centrul Național al Dansului din București. 

 

FOTO deschidere: Răzvan Leucea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *