Cleopatra Micu. De-a fir a păr

Ce face un campion la popice când se lasă de sportul de performanță? Cleopatra Micu a devenit hair stylist, cu experiență de pictoriale și emisiuni TV. Povestește nonșalant despre tratamente minune, ședințe foto cu vedete și „masterate în păr”.

***

Tata era din Angola. În ’78, când m-am născut eu, a început războiul civil și a trebuit să plece acasă, căci era pilot. S-a prăpădit în ’98, în anul în care s-a terminat războiul; a căzut cu elicopterul. Noi am ținut legătura prin scrisori. Mama ne-a crescut singură.  Restul fraților (opt!) sunt albi, dintr-o căsătorie anterioară. Eu sunt oaia neagră a familiei, și la propriu și la figurat. (râde)

Mie mi-a plăcut să alerg. Înainte, veneau reprezentanți de la cluburile sportive în școli și recrutau. Așa am ajuns să fac atletism.

La 16 ani, n-am putut să merg la Balcaniadă, pentru că mama nu putea să susțină financiar costurile care nu erau acoperite de Federație. „Dacă nu mă duc la Balcaniadă, nu mă mai duc deloc la atletism!” Așa că m-am dus cu o prietenă la popice. (Habar n-aveam că există acest sport! Și, da, o diferență mare între popice și bowling.)

Între timp, am rămas însărcinată. Am aflat de sarcină după un accident de mașină urât, pe trecerea de pietoni (unde era verde pentru mine). Am stat trei zile în comă. Aveam impresia că m-am dus în Rai și nu știam de ce, nu-mi aminteam nici impactul, nimic nimic. Când am ieșit din comă, mi-au zis că am avut un accident de mașină. „Tu ești bine, stai liniștită, și copilul este bine.” La care eu am răspuns: „Aa, deci chiar am murit. Că eu n-am niciun copil, e clar…” (râde)

De sport nu m-am lăsat, cum să mă las?! Am făcut pauză trei luni, când eram în luna a șasea. După care m-am apucat din nou. Când fiica mea avea nouă luni, am fost luată la lotul național.

Ca sportiv de performanță, aveam salariu, diurne și diverse sporuri. Dacă luam medalie, eram plătită pentru ea. Suma era un fâs. Am fost vicecampioană europeană la popice cu echipa, iar în țară am fost de două ori campioană la individual, o dată vicecampioană la perechi. Nu trăiam confortabil din asta, de asta m-am și decis să mă apuc de „sportul” ăstalalt – coafura.

Supărarea mea a fost că ieșisem locul patru mondial la individual și mi-au dat 800 de lei… o mizerie de bani. Pe care i-am luat de la un sponsor, nu-ți imagina că mi i-a dat Federația! Mi-am zis: „Am un copil de crescut, ce fac eu aici? Stau să joc popice…” Era în 2002.

Un prieten bun al soțului meu lucra la un salon. Într-o vară, la o bere, mi-a zis: „Bă, tati, ție cine ți-a făcut codițele astea?” (Eu îmi fac vara codițe, că e mai comod.) „Eu” „Cum adică tu?!” „Adică eu. Mă apuc și-mi împletesc șuvițe, multe multe.” „Băi, ce bine, am un job, o ședință foto, unde am nevoie de împletituri. Iar eu nu prea mă pricep.” Am fost, mi-a ieșit, după care amicul mi-a zis: „Nu vrei tu să te-apuci de asta? Că te cam pricepi.”

Adevărul e că de mică mi-a plăcut să fac părul. La 12 ani am făcut primul coc, vecinei de stradă care se căsătorea și n-avea bani să-și facă părul. I-am făcut un coc „Pantene”, ca în reclama la Pantene, din ăla cu bucle multe, ca un tort.

Vreo două luni de zile m-am dus la salon (în paralel cu antrenamentele la popice), unde am stat în ceafa lui Radu Șerban. Am spălat pe cap miliarde de cliente și am dat cu mătura până mă dureau buricele degetelor, dar am învățat meserie. Radu mă lua la ședințe foto pentru reviste, care mergeau pe pictorialele-poveste. Iar acolo era chiar creație, nu un dat cu peria, ca la salon.

Am fost atât de supărată pe sport, încât patru ani n-am vrut să aud de nimic. Până când am început să mă duc la sală, că mă simțeam anchilozată. Dar nu-mi place să alerg pe bandă, mi se pare cel mai penibil lucru – să stai pe loc, dar să alergi. Îmi place să alerg în aer, dar – dat fiind faptul că stau la Gara de Nord – pot doar să mă alerge câinii… Ar mai fi Cișmigiul, dar nu e loc nici acolo. Nu degeaba îi zice „Grădina Cișmigiu”…

Eu sunt susținătoarea sportului, mai ales pentru copii. Nu de genul „mergem și ne dăm cu trotineta”, ci sport de performanță. Mi se pare că generația care vine din urmă sunt niște molâi; ți-e frică să strănuți în dreptul lor, să nu cadă jos. Nu există „am răcit, mă doare în vârful degetului, nu mă mai duc azi”. La performanță, ori te duci… ori te duci. Nu poți să rămâi acasă.

Mi-a plăcut mult tunsul. Mi s-a părut interesant cum două mânuțe și doi ochi pot crea o tunsoare. Să tai de două ori cu o foarfecă și să iasă altă femeie!

Cred că aveam șase luni de când începusem meseria asta când m-a sunat Radu Șerban: „Tati, vezi că te duci la Casa Scriitorilor, îți pui totul în case, și ne vedem acolo.” Era ședință foto cu Dan Bittman și Tania Budi, pentru Tabu. El trebuia să fie Casanova, ea – o prințesă de secol XVII, cu peruci din alea elaborate. Evident că n-aveam peruci. Iar Radu n-a mai apărut. „Apucă-te tu, tati, că vin și eu.” A fost primul meu job cap coadă, că Radu n-a mai venit. Deci am lucrat cu părul doamnei și cu niște meșe negre drepte, din care am făcut și cârlionți mici la perciuni… totul a fost o improvizație și o provocare. Iar eu, pusă în situații din asta, nu zic: „Aaa, păi eu nu știu să fac din astea… Nu pot.”

Un alt job important a fost pentru Tina R, cu Alin Gălățescu. Îmi zicea „Vreau ca părul să îi fie ca o poezie… Ai înțeles, nu?” Eu, ce să zic: „Daa!” Eram blană, îți dai seama, nu înțelegeam nimic. Care poezie?!? Lucram cu Mirela Vescan la machiaj, care venise cu asistente. Fotograful era italian, era o desfășurare mare de forțe.

De atunci, promoterul meu a fost Mirela Vescan, care a avut încredere în mine. M-a luat cu ea pe la joburi. Dar Radu Șerban a fost cel care mi-a pus meseria în mână.

Îmi place să-mi mai văd numele pe genericul unui film sau al unei emisiuni TV. La „Dansez pentru tine” scria acolo, frumos: „Hair stylist: Cleopatra Micu”. Parcă îți dă viață, așa. (râde) Îmi place să-mi iau bocceluța, ghiozdănelul și să mă duc pe unde se fac ședințele foto.

La „Dansez pentru tine” a fost cea mai frumoasă perioadă – am lucrat șase sezoane. Erau două dansuri, pentru fiecare concurent, și trebuie să ai două coafuri diferite. În mai puțin de 10 minute trebuia să schimbăm coafura. Acolo chiar mi-am făcut mâna, a fost o provocare fantastică. Să faci o buclă în două minute, care să țină două zile. Pentru că acolo lumea mișca, dădea din cap… coafura trebuia „să reziste”, ca să citez un brand din domeniu.

În ghiozdanul meu găsești vreo patru-cinci tipuri de ondulator, trei plăci (dintre care una pentru păr foarte scurt), două foehnuri (întotdeauna! Pentru că nu știi care te lasă.), diverse alte apărățele, produse de styling (eu sunt mare fan fixativ, nu prea mă împac cu gelurile), plus o șurubelniță și un patent (nu știi niciodată care se strică din instrumentele astea), un prelungitor, piepteni, foarfecă. În total, vreo 15 kg. Dacă vrea să-l fure cineva, nu-l poate ridica de jos. (râde)

Am cliente care cer lucruri absurde. Unele vin cu… o podoabă capilară puțin bogată, ca să zic așa, și vor să arate ca Beyoncé, dar fără să investească în meșe. Păi, n-ai cum; din trei fire să faci 100… „Am trei fire.” „Și cum vreți să le aranjăm? „Vâlvoi.” (râde)

Nu zic niciodată „nu se poate”. Spun „se poate, dar trebuie să facem pașii ăștia”. La care mi se răspunde câteodată „aaa, nu, păi e scump!”

Nu cred în produsele de îngrijire a părului. Sunt convinsă că produsul de 5 lei face același lucru ca ăla de 100 de lei. De multe ori au aceleași ingrediente; care te ajută, da. Dar când aud „keratină de reparare”! Îți vine una care și-a decolorat părul într-atât încât se rupe dacă te uiți la el, degeaba îi faci tratament cu keratină. Eu sunt mai pe natural, așa. (râde) Fiica mea are părul lung și-i fac tratament cu ulei de măsline sau ce am prin casă, ulei de ricin, câteva picături de gaz; îl ține peste noapte și are un păr superb! Și nu s-a dat niciodată cu balsam.

Mai ai și produse „pentru îndesirea părului”. Băi, prietene, n-ai cum să-l îndesești! Dintr-un bulb n-ai cum să faci cinci, n-ai de unde, poți să dai tu cu ce-ai da. Sau mai e chestia „pe copiii mici îi razi, că le crește părul des”. Nu, poți să-l razi și de cinci ori pe zi, tot cu tipul ăla de fir o să rămână și cu același număr de bulbi pe centimetru pătrat. N-ai cum să modifici genetica. 

Acum am o vechime de 17 ani în meserie. Dacă ar fi să-mi deschid propriul salon, ar trebui să stau toată ziua acolo, ca pentru orice afacere. Eu tocmai de asta fug. Poate, pe la la 60 de ani, dacă nu-mi ies planurile pe care le am acum.

Pute Facebook-ul de make-up artiști și hair stiliști care fac câte o lună de școală și sunt mega artiști… Sau mama și tata au bani și le deschid o școală. Pardon, nu „școală”, ci „academie”. Mă întreb ce-o să fie peste academie! Se fac și „masterate în păr”. Moaaaamăă. (râde) M-am școlit și eu la rândul meu la Londra, la Vidal Sassoon și la Toni and Guy. Sunt secrete pe care le înveți doar de la un trainer, nu de pe YouTube.

M-am retras din zona de emisiuni și pictoriale, pentru că au apărut mulți hair-stiliști de generație nouă care lucrează pe gratis. Acum câțiva ani, sunau de la reviste să-mi propună coperte. Când le întrebam ce „fee” oferă (acum așa e, cu „fee”), spuneau că n-au bani, că vor barter. Îmi pare rău, dar când trebuie să plătesc facturile, nu pot să arăt o copertă de revistă.

Cel mai mult îmi plac coafurile de mireasă – asta e specialitatea mea, ca să zic așa.

Despre mirese cred că pot să scriu o carte! Pentru multe dintre ele, se întâmplă ceva în zona „mansardei”; sunt niște soiuri de trăiri de zici că nu-i adevărat. (râde) Pe unele dintre ele le întreb: „Dacă știai că e așa chin, de ce te mai măriți?!” Numărul 1 în topul meu este o ea cu emoții. Îi făceam părul, după care se ridica de pe scaun și se bătea în piept „aaahhhh, ce emoții am!” Iar se așeza, iar se ridica. Între cele emoții, eu făceam câte două bucle. Într-un final vine bunică-sa de la țară: „Hai, mamaie, ce-i cu emoțiile astea?! Ia o gură de țuicuță.” Ia asta țuicuța (nu una!), după care iar au apucat-o emoțiile. Era o caniculă afară… începuse să plângă la machiaj. „Vai, ce mă fac, dacă nu intru în rochie?! Dacă începe să plouă?!” Până la urmă, nu știu cine a sfătuit-o să ia un Distonocalm. Ea a luat un Diazepam. Și uite-o că începe să moțăie… mai să adoarmă. A venit taică-su și i-a plesnit două palme: „Ori te măriți acum ori te înmormântez!”

***

Dacă vrei să vezi ce mai face zilele astea Cleopatra Micu, intră pe contul ei de Instagram.

Foto: arhiva personală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *