Cristian Lupșa. Povestea din spatele poveștilor bine spuse

Un om care spune că suntem compuși din carne, oase, sânge și… povești. Un jurnalist care, în 2009, a lansat o revistă trimestrială, ca să-și arate sie și altora că se poate. „Decât o Revistă”

Ce face Cristian Lupșa, ca editor al DOR? Îi ajută pe oameni „să scrie povești despre România contemporană”. Face un jurnalism care, atunci când „iese bine”, complică mai degrabă decât simplifică lucrurile. Povestea lui despre… spus povești începe așa:

 

În vacanța dintre a IX-a și a X-a am început un ziar, în tabără la Năvodari. Era o bucată mare de carton lipită de geamul cantinei, cu tot felul de tâmpenii scrise pe ea, ca un soi de jurnalul taberei. Niște colegi mai mari ne-au zis: „Mă, dar voi de ce nu faceți asta și la liceu când vă întoarceți înapoi?” Am zis: „Aa, hai să facem.” Deci, când ne-am întors, am făcut asta la liceul nostru din Târgu Mureș. Ziarul se numea „Vocea Papiului”, de la numele liceului, „Alexandru Papiu”. Eu scriam, iar prietenul meu făcea machetarea. Am început cu o pagină față-verso, A5, apoi cu patru pagini, un A4 împăturit. Scriam despre teze, despre stres, despre temele profilor și campionatul de fotbal de la școală. Nu era nicio logică, le făceam din instinct. Am revăzut textele alea și pot să spun că, jurnalistic, nu aveau nicio valoare.

 

Atunci m-am hotărât că n-am ce căuta la Medicină. Părinții, medici, s-au obișnuit cu ideea. De-abia dup-aia am aflat că pot să studiez jurnalismul, că există o facultate la București și una la Cluj. Am dat la ambele. La Cluj am picat din cauza gramaticii, la care am luat 4, dar la București am intrat. Cât am avut examenele am stat în Colentina și mi-am zis „Mamă, orașul ăsta mă sperie. Dacă intru la Cluj, orașul ăla e mai recognoscibil.” Dar am intrat la București și, la o lună după ce m-am mutat aici, garsoniera în care stăteam în Militari a fost spartă. Deci mi s-a confirmat teoria că ăsta nu e un oraș foarte primitor. (râde)

 

Când am făcut eu facultatea, câțiva studenți voiau să ajungă în televiziune, dar mulți făceau Jurnalism ca să-și dea cu părerea în editoriale pe prima pagină a ziarelor. Trebuia să fii deștept, să scrii într-un anumit fel… Îmi plăcea. Era foarte tentant, la 19-20 de ani, să-ți dai cu părerea despre orice. Dar îmi lipsea ceva. Aici a venit programul făcut de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), unde ne-au spus: „Mă, da’ voi știți că majoritatea jurnalismului ar trebui să fie vorbit cu alți oameni, nu stat în cur la un birou și scris ce părere ai tu despre lume?” (râde) „Aa, ce concept interesant! Să vorbești cu alții, nu să-ți dai tu cu părerea.”

 

În continuare, în România, jurnalismul de opinie este cel mai valorizat – toată lumea își dă cu părerea la televizor, în ziare și pe Facebook… Pentru mine,  jurnalismul documentat, din viața oamenilor, e cel mai valoros. Însă e loc pentru amândouă. Mi-a luat ceva timp să înțeleg asta.

 

În paralel mai scriam niște chestii mici și prostești pentru niște reviste pentru bărbați, că astea erau „all the rage” pe atunci. Apăruse Playboy, FHM. Am scris despre Formula 1, despre un român recuperator, „bounty hunter”, în SUA, despre hackeri… Am stat o noapte undeva în clădirea Universității, cu niște băieți care hackuiau diverse chestii, cât puteai hackui în 2001-2002. Deci erau niște încercări de jurnalism documentat – nu doar părerologie – destul de slăbuțe.

 

Am scris și la Capital câteva luni. Mergeam și intervievam oameni din agenții de turism „Cum să te duci în vacanță în Slovenia” sau „în Muntenegru” sau whatever. Încercam să fac niște lucruri, dar nu era o metodă în spatele lor. Era doar așa, să fac și eu niște bani, să-mi cumpăr boxe pentru calculator. (râde)

 

Pe atunci îmi doream să fiu o mică rotiță în angrenajul unei redacții. Mi se părea foarte cool să lucrez la un săptămânal, dar într-un angrenaj bun. Cum nu prea erau pe atunci în România. Mă uitam la Time, la Newsweek.

 

După facultate m-am dus la master la Missouri School of Journalism, unde am găsit cea mai bună combinație între bursa pe care mi-o dădeau și prestigiul școlii. Lucrurile au fost foarte practice. La Missouri, dacă ești student la Jurnalism, lucrezi în redacția pe care o administrează facultatea, care nu e pentru un ziar studențesc, ci unul local. E ca și cum Facultatea de Jurnalism din București ar avea un ziar despre București, la care studenții vin și scriu unii despre cultură, alții despre sport, alții despre primărie, despre politică. Și editorii sunt profesorii.

 

Mi se pare mult mai bine să înveți făcând, pentru că te lovești din prima zi de problemele meseriei nu doar în teorie, ci și în practică. Un administrator îți închide telefonul, un om de PR încearcă să te păcălească. Te lovește stresul deadline-ului, strigă la tine editorul… În două-trei săptămâni înțelegi viața de redacție și vezi dacă ți se potrivește profesia asta.

 

La început aveam teama că nu sunt vorbitor nativ de engleză. Aveam probleme mai puțin cu substantivele, verbele și mai multe cu prepoziții, conjuncții – cuvinte de legătură. Acolo se simțea faptul că nu eram vorbitor nativ. Deși unele lucruri sunau ciudat, editorul mi le lăsa. Spunea: „Aa, asta ai tradus-o din capul tău. Dar înțeleg ce vrei să zici, hai s-o lăsăm așa.”

 

Nu eram cine știe ce talent la scris în engleză, hai să nu ne păcălim. Era vorba de un ziar, iar stilul jurnalistic e o chestie destul de mecanică. E ca o limbă străină, unde înveți să reproduci mecanic. Dar nu scriam articole lungi și complicate, că n-aș fi putut.

 

Eu nu cred în condei. Cred că profii ar fi spus despre mine că munceam mult. Nu că aveam ceva special, ci că eram acolo tot timpul. Eu cred în asta foarte mult – să faci treaba bine, la timp, și să fii acolo când e nevoie.

 

Ai senzația, atunci când te faci jurnalist, că trebuie să fii o persoană mult mai puternică, mai asertivă, mai supărată. Și mi-am dat seama că foarte mulți jurnaliști sunt, de fapt, destul de introvertiți și timizi, iar meseria este o formă de a face niște lucruri care nu-ți vin la îndemână. Deci, într-un fel, genul ăsta de expunere e bună. Îți dai seama, atunci când îți trântește cineve telefonul în față, că n-are ceva personal cu tine. Putea să sune oricine și persoana respectivă ar fi făcut la fel.

 

Am tot timpul senzația că nu-mi ies textele. Dar de asta îmi place jurnalismul, că are o chestie care se numește deadline. Ceea ce înseamnă că, la un moment dat, trebuie să-i dai drumul. Și că trebuie să te obișnuiești cu realitatea că n-are cum să fie perfect, ci doar cât de bun poate fi până în momentul ăla. Asta nu e o scuză ca să fii superficial, să dai prostii.

 

Un jurnalist trebuie să fie curios și entuziast. Îmi dau seama de asta când citesc lucruri de afară și mă întreb de ce oare nu se scriu la noi. Le spun colegilor mei, de ani de zile, mai în glumă mai în serios, că mi-ar plăcea să scrie despre vlogging-ul din România. Cine este Selly și de ce are peste un milion jumate de abonați? De multe ori oamenii răspund „Nu-mi pasă” sau „Asta e o prostie, oricum ăla nu face nimic interesant.” Genul ăsta de reacții mi se pare că n-are ce căuta în jurnalism. Sigur că nu trebuie să asculți un anumit tip de muzică, să votezi cu un anumit partid… sunt decizii personale. Dar, jurnalistic, toate astea sunt interesante! Ar trebui să poți da drumul la curiozitate și entuziasm indiferent dacă subiectul tău sunt bordurile sau protestele.

 

E important să-ți cunoști foarte bine pasiunile ca să-ți dai seama nu neapărat de ceea ce îți place, ci de zona în care ai fi cel mai eficient. Dacă cuiva i se strânge stomacul văzând politicieni, probabil nu o să fie cel mai bun în zona asta. Umbrela jurnalismului e mare. Dacă tu te simți mai bine făcând o parte din jurnalism, fă-o pe aia foarte bine! Dacă îți place să scrii despre educație, nu înseamnă că poți să faci o treabă la fel de bună scriind despre energie. Dar cum afli asta? Încercând să faci un pic mai multe.

 

Cât am stat în State, mi s-a lămurit mie că vreau să fac un jurnalism care să fie… nu vreau să zic „despre oameni”, că într-un fel tot jurnalismul ar trebui să fie despre oameni… mai degrabă un jurnalism cu personaje bine dezvoltate, cărora li se întâmplă ceva. Adică să scriu sau să editez povești din viețile oamenilor, care spun ceva despre lumea în care trăim.

 

Am făcut un internship de un an la ziarul The Christian Science Monitor din Boston, vechi de vreo 100 de ani. Acolo scriam articole pentru paginile din spate, despre cea mai populară jucărie de Crăciun, despre Facebook, despre un campionat local de foosball. Scriam niște chestii foarte mici despre lucruri pe care șefii mei, care erau mai în vârstă, nu le înțelegeau. Dacă ești în Boston, ești norocos, că ai în apropiere Harvard și MIT. M-am dus odată la MIT, la centrul lor de robotică, unde o cercetătoare făcuse niște senzori pe care îi puneai pe piele și îți detectau starea de spirit, în funcție de temperatura corpului și presiunea sângelui. Scopul muncii era să facă o modalitate tehnologică prin care oamenii care suferă de tulburări din spectrul autist să „citească” emoțiile altora.  Nu prea ai ocazia să faci documentări din astea în România…

 

Îmi făcusem eu calculele că de-abia pe la 35-45 de ani aș fi ajuns să fac ce-mi doresc. Să zicem că vrei să ajungi la The New York Times. Asta înseamnă că doi-trei ani trebuie să lucrezi într-un ziar local mic, doi-trei ani într-un ziar regional și, dup-aia, într-o poziție de începător la un ziar mare național. N-o să te ia The New York Times din facultate. M-am gândit „aaah, prea mult timp”. M-am întors în țară pentru că am văzut aici mai multe oportunități. Era 2007, Net-ul încă nu lovise foarte tare industria jurnalismului.

 

România are un lucru care e în același timp foarte bun și foarte prost. Niciun sistem nu funcționează cum trebuie, ceea ce înseamnă că poți să-l scurtcircuitezi. Poți să faci lucruri care te depășesc mult mai repede decât ar trebui să fii lăsat să le faci. Asta poate să fie foarte rău, când se umplu toate birocrațiile de oameni incompetenți, sau poate să fie bine, când sunt oameni care au suficientă experiență și etică de muncă încât să poată să facă ceva bun, într-un loc în care teoretic n-ar trebui să fie.

 

Când a apărut revista Esquire în România, eu aveam 26 de ani și echivalentul unui job pe care-l prinzi în State la 40 de ani. Pentru că aici se putea. Eram cinci oameni: doi șefi, doi editori și un art director. Am avut foarte multă libertate să fac ce-mi doream, pentru că trebuia să umplem o revistă întreagă. Am scris despre destul de mulți actori – Dragoș Bucur, Maria Dinulescu, Florin Piersic Jr. Cam astea erau celebritățile prin 2007-2008. Pe lângă, încercam să mai fac chestii despre oameni necunoscuți, cum ar fi despre o echipă de fotbal american din București.

 

Am plecat de la Esquire pentru că obosisem. Dorința mea era să mă fac freelancer. Pe la începutul lui 2009 mi se pusese în cap că vreau să-mi arăt mie și altora că poți să faci jurnalism în România și fără să lucrezi pentru cineva anume. Am avut două-trei întâlniri cu mai mulți redactori-șefi de revistă care îmi spuneau: „Păi… cum adică? Să scrii și la noi, să scrii și la alții?!” (râde) Și le-am zis: „Da, ție îți vând ceva ce se potrivește la voi și altora – ceva ce se potrivește la ei.”

 

Într-o seară ne-am strâns la o bere: eu, care eram atunci la Tabu, Gabi Dobre și Sebastian Ispas, care erau la Esquire, Lavinia Gliga, de la Marie Claire. Eram ușor morcoviți pentru că venisem de la o conferință unde se vorbise despre designul revistelor din România, care erau „neîngrijite, neatente” etc. Ne-am zis: „Băi, stai un pic, ăsta face mișto de locurile noastre de muncă!” După care ne-am dat seama că are dreptate. Și ne-am zis: „Hai să facem noi o revistă, așa cum vrem noi, unde nu ne poate zice trustul că n-are resurse, n-are timp sau n-are interes. O facem o singură dată, să arătăm că se poate.”

 

A doua zi ne-am dat seama că n-a fost doar o idee aruncată la beție și că noi chiar vrem să facem chestia asta. Am lucrat vreo șase luni și am lansat primul număr, în noiembrie 2009. Banii de tipar, vreo 3500 sau 4000 de euro, i-am primit de la o agenție de PR. Cred că i s-a părut tipului care conduce agenția că facem o chestie amuzantă. Nu știu dacă a fost pariul lui sau investiția lui personală… Ne-a ajutat fără să ne ceară nimic la schimb. Ne-am zis: „Ia uite, ce ușor am rezolvat-o pe asta! O să strângem bani foarte ușor și pe viitor.” La numărul doi am avut din nou bani, după care – la numărul trei –  n-am avut niciun soi de publicitate. Atunci ne-am dat seama că e un pic mai complicat decât credeam noi. (râde)

 

Primul număr, cu Mihai Dobrovolschi pe copertă, l-am lansat în Control. Nu știu de unde a venit toată lumea! Prin Facebook. Timp de patru-cinci ani, Facebook-ul a fost un canal foarte bun de dat vestea, de adus lumea la lansări. Acum e un haos de informație, nu te mai poți baza doar pe el ca să obții ceva.

 

Nu știam nimic de partea de business, de tipar, de distribuție. Noi știam să scriem și să edităm, dar, ca să faci un produs jurnalistic, trebuie mult mai mult de atât. Pe toate celelalte le-am învățat din mers.

 

De-abia în 2011 ne-am strâns patru oameni într-o redacție – adică într-un apartament – ca să facem full-time chestia asta: Eu, Gabi Dobre, Lavinia Gliga și Adi Lungu. Încet încet ni s-au alăturat și alții. Acum suntem 23. La început munceam în principal pe gratis. Uneori ne mai plăteam pentru munca de a ține revista în viață – pentru distribuție și toate celelalte chestii. Nu era fair, dar le ziceam colaboratorilor: „Ai ceva ce ți-ai dorit să faci și n-ai un alt loc unde să te manifești? N-ai spațiu, n-ai bani, n-ai înțelegere sau n-ai un partener de discuție. Hai să facem împreună chestia asta.” A funcționat. Dar nu e un model de business și nu cred în munca creativă făcută așa, doar pe ochi frumoși, decât dacă ai ceva de oferit.

Muncă de teren, susținută, nu mai fac de aproape șapte-opt ani. Mai iau câte un interviu, ocazional. Dar acum îi editez pe alții. Am extins ideea conform căreia jurnalismul e vorbitul cu oameni. (râde) Include și a-i ajuta pe alții să transforme vorbitul cu alții în conținut. Deocamdată sunt într-un moment în care îmi place la nebunie să mă bucur împreună cu cineva de succesul unui articol.

 

Anul trecut ne-am apucat să facem niște show-uri live, prin care aducem jurnalismul pe scenă. La DOR Live din iulie, de la Teatrul Național București, am adus-o pe scenă pe tipa care a fost fotografiată acum câțiva ani cu tricoul „Mă piș pe el de vot”. Am chemat-o să spună povestea acelui tricou, ce însemna de fapt și cum e să fii imaginea pe Internet a ideii că generația tânără nu se implică. Am primit mesaje la redacție cu „Acum am înțeles povestea mai complicată din spatele acelui tricou. De fiecare dată când o să văd fotografia aia de acum încolo, o să înțeleg ceva complet diferit decât ce înțelege majoritatea.” Pentru noi, ăsta e feedback-ul ideal.

 

Când recitesc materiale din DOR mă gândesc dacă forma pe care am ales-o noi atunci și-a îndeplinit cât de cât scopul. Am avut surprize plăcute, dar am revăzut și texte care sunt așa… mediocre. Nu „mediocre” în sensul de rele, ci în sensul de „uitabile”, așa cum e majoritatea jurnalismului. Adică a apărut, a fost relevant poate pe moment, dar nu știu cât de mult va dăinui. N-am nicio îndoială că textele cele mai bune pe care le-am făcut vor putea fi citite și peste 10-15 ani.

 

Ca să fie memorabilă, o poveste trebuie să fie mai degrabă despre cel care citește, decât despre subiectul poveștii sau momentul în care se întâmplă. Să-ți dau un exemplu: Am scris despre o doamnă de 91 de ani care face marș. E interesant că o doamnă la vârsta ei face marș, dar despre asta s-a mai scris, și în ziarele de sport, și în alte locuri. Ce ne-a interesat pe noi a fost cum ajungi la 91 de ani să faci marș. Cum ajungi să ai mentalitatea și spiritul necesar? Doamna Pagu face marș, dar, la 91 de ani, nu mai e un atlet de performanță, oricum o învârți. Însă femeia asta, și la 91 de ani, în fiecare seară, își face planuri pentru a doua zi. Ceea ce este diferit de majoritatea oamenilor în vârstă din România care, de la un anumit punct, ai senzația că abandonează; vorbesc numai despre ce a fost și despre cum viața lor nu a mers cum trebuie; într-un fel abandonează ideea că ar mai avea ceva nou de descoperit a doua zi.

Noi asta am urmărit – să citești articolul ăsta și peste 20 de ani, când doamna Pagu n-o să mai fie, și să poți să spui: „Aa, deci unul dintre secrete – sau dintre lucrurile care te țin energic – este să-ți găsești ceva care să te intereseze legat de ziua de mâine.” Doamna Pagu, la 91 de ani, tocmai a cunoscut un bărbat de 70 de ani și este îndrăgostită; vorbesc la telefon în fiecare seară, îi place chestia asta cu alergările, are ocazia să viziteze alte țări. Deci ea are planuri! Asta e mai interesant decât faptul că aleargă.

 

Ne citesc oameni care au 16 ani și sunt la liceu, dar avem și cititori care au 60 de ani. La ce mă gândesc eu când editez un text? La cum putem provoca emoție sau cum am putea atinge oamenii care s-ar putea găsi în situația pe care o expune acest text. De exemplu, zilele astea lucrăm la un text despre festivalul de teatru tânăr Ideo Ideis, care este într-un moment aparte, când încearcă să tranziționeze de la echipa care l-a făcut la o echipă nouă. Ne gâdim la oamenii care ar putea să se găsească în această situație. Oricine face o tranziție profesională sau orice organizație poate face o tranziție ar putea să învețe ceva din chestia asta. Dar e greu de semnalizat, că nu poți face o revistă în care să zici: „La pagina 50 o să înveți cum să tranziționezi organizația, la pagina 70 – cum să te muți la țară și să-ți găsește fericirea.”

 

Nu cred că jurnalismul este o profesie de caritate, că trebuie să fim susținuți pentru că suntem ființe drăguțe, pe cale de dispariție și pentru că democrația are nevoie de noi. Trebuie să merităm suținerea asta. Jurnalismul din România are în continuare probleme cu găsirea formelor de finanțare și mă tem că publicitatea nu e răspunsul pentru viitor. Cred că răspunsul sunt cititorii. Ceea ce e complicat. Să convingi oamenii din România să plătească pentru conținut nu e o misiune ușoară. Dar asta e provocarea noastră.

 

Poveștile bine scrise din DOR le găsiți aici.  Pe Cristian Lupșa îl puteți întâlni în persoană la următoarea ediție a conferinței The Power of Storytelling, și online pe Facebook și pe blog. 

 

FOTO: Cătălin Georgescu

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *