Design floral și design de viață. „The sky is the limit”

Cum crești o familie cu trei copii și un business „interesart” cu flori?

Cu o înclinație pentru handmade, destulă suferință la primele joburi, mult ajutor de la soț și convingerea că viața de familie pe care ți-o dorești nu e compatibilă cu o slujbă standard, de la 9 la 18.

Valentina Popescu, mintea creativă din spatele Atelier Interesart, povestește despre descoperirea talentului și despre antreprenoriatul început când ai doar 24 de ani și nicio miză:

***

Tatăl meu e șofer de camion, dar a sculptat când era tânăr. Mai are și acum pe pereți prin casă tot felul de obiecte de lemn. Mai în glumă, mai în serios, se mândrește că talentul vine de la el.

Eram în școala generală când i-am spus profesoarei de pictură că vreau să dau la Arte. Nu mi-a răspuns nimic. Pentru mine a fost motiv destul cât să însemne că nu e de mine.Ne-răspunsul ăla mi-a rămas bine întipărit în minte.

În liceu, în clasa a X-a, eram de serviciu pe școală. Bodyguardul, un tip foarte șmecher, care îți punea tot felul de întrebări, terminase Psihologia. I-am zis „Aa, ce drăguț. Eu aș vrea să dau la Psihologie! Credeți că o să am vreo șansă, un viitor, o pâine de mâncat?” Mi-a răspuns: „Păi uită-te la mine cum am ajuns.” Și atunci mi-am zis: „Bine, e clar că nici asta nu e ce trebuie.”

Am ajuns să dau la Cibernetică, pentru că instructoarea mea de arte marțiale, care era un fel de mentor pentru mine, făcuse tot Cibernetică. În facultate am intrat în zona de bricolat – ceea ce americanii numesc arts & crafts.Făceam felicitări, pictam cutii, împachetam într-un anume fel. Mă uitam la tutoriale pe Net. Pe vremea aceea nu erau videouri, ci doar fotografii, pas cu pas. Descoperisem niște firme care produc ștampile și tușuri pentru partea asta de card-making, Hero Arts și Simon Says Stamp.

În facultate l-am cunoscut pe soțul meu, Bogdan. Când am descoperit magazinul Casa Retro, cu lucruri pentru bricolat, n-am mai avut aer! Puneam mâne pe toate markerele, lipiciurile, sclipiciurile și ziceam „Astea sunt așa cum am văzut pe afară!” Țin minte că în anul ăla, de Crăciun, Bogdan mi-a făcut cadou tot felul de mițifrițuri. Eram atât de pasionată de magazinul ăla, încât în timpul liber mergeam și inventariam produsele. Patronul mă plătea puțin, dar îmi dădea discount la produse. Deci, practic, munceam și aduceam bani de acasă ca să pot să iau tot ce-mi plăcea mie! (râde)

Am terminat facultatea, m-am căsătorit și am avut-o pe Daria. După ce am născut, stăteam acasă și eram convinsă că nu o să mă mai întorc la serviciu niciodată. Lucram pe atunci într-o firmă care vindea publicitate.

O bucată de vreme am vrut să fiu o femeie de carieră,  așa că în facultate am avut și câte două joburi. Dar, job de job, am suferit, pentru că o parte din mine era foarte emoțională, mi-era greau să înțeleg tot felul de uneltiri și de conflicte fără sens. La un moment dat am fost obligați să semnăm o anexă la contract care zicea că, dacă noi nu scriam „bună ziua, [virgulă, spațiu]”, cu Arial 12, vom fi penalizați la salariu. Toate lucrurile astea nu sunt de conceput acum, dar asta se întâmpla acum 12 ani, când în publicitate aveai 350 de lei pe cartea de muncă și restul era la negru… Iar șefii se dădeau în mașini de sute de mii de euro.

De la ultimul job realmente plecam în fiecare zi plângând. La 24 de ani am născut-o pe Daria. Și mi-am dat seamă că nu pot să fac lucrul ăla, după care să vin acasă la 5 și să îmi cresc copilul.

Bogdan mi-a zis: „Decât să vii așa de necăjită de la serviciu, eu pot să muncesc pentru amândoi și tu poți să stai acasă cu Daria, să ai grijă de ea.”

Aveam 24 de ani și nicio miză. Adică nicio carieră în spate. Și, mai mult decât atât, am stat în concediu de creșterea copilului timp de doi ani. Deci n-am avut nici presiunea socială, să mă întrebe lumea: „Ce faci, stai acasă?!” Așa a început povestea cu handmade-ul. Făceam tot felul de gablonzuri pe care am început să le vând pe la prietene și pe la târguri. Pe atunci nu aveam un business, ci doar o pasiune din care făceam niște bănuți. Probabil că, luată la bani mărunți, ieșeam Tandea pe Mandea la sfârșitul zilei.

În 2008 am deschis Interesart – un magazin în care vindeam produse handmade, ale mele și ale altora, în regim de consignație. Aveam bijuterii foarte multe și obiecte de decor. Era vizavi de restaurantul Jariștea. O vreme au venit oamenii, pentru că am creat ceva agitație, au fost reviste care au scris, site-uri care au preluat pozele. Făceam și ateliere de creativitate cu copii; pictam, modelam și făceam tot felul de obiecte pe care ei le luau acasă. În rest, începusem să fac o treabă de administrație: ia obiecte, scrie facturi, gestionează inventarul.

M-a demoralizat foarte tare primul control de la Primărie, la vreo șase luni după ce am deschis. Au venit și mi-au zis: „A, păi n-aveți coș de gunoi metalic la intrarea în magazin, ca oamenii să-și stingă țigara.” Amendă nu știu cât. „N-aveți programul pus la vedere.” Altă amendă. „N-aveți prețuri pe toate produsele.” Altă amendă. După ce au făcut o listă cu toate lucrurile pe care nu le aveam, am rămas fără aer și l-am sunat pe soțul meu: „Te rog să vii că nu mă descurc.” La puțină vreme după aceea am închis, că mi-am dat seama că eu nu pot să gestionez povestea asta.

După ce am închis magazinul, am fost într-un rahat financiar, pe care soțul meu l-a curățat după mine. Două luni, până ne-am pus pe picioare, am stat la mama acasă, pentru că am renunțat și la magazin, și la locuința în care stăteam cu chirie.

Nu mai știu cum am pus mâna pe prima floare. Am luat la un moment dat niște flori de la Piața de Flori, care era foarte aproape de magazin, ca să văd cum aș putea face prima lumânare de cununie. Eram pe un forum de mirese și de acolo mi-au venit primele cliente.

Prima nuntă pe care am făcut-o cap coadă cu aranjamente de masă, aranjament de buchete și de lumânări, a fost pentru o fostă colegă, acum fix zece ani. Am cumpărat foarte multe flori și am bricolat totul în curte la mama.

Spirit de business n-am nici acum de-adevăratelea. Dacă îl întrebi pe bărbatu-miu, el e în stare și să calculeze și aerul pe care-l respir făcând un buchet. „Cum, amortizarea pentru mașină nu ți-ai pus-o? Îți pui doar benzina?” Mi-a calculat el cât din valoarea mașinii se duce cu fiecare kilometru… o chestie din asta fantasmagorică. (râde)

Eu am un business foarte personal – majoritatea clienților sunt persoane fizice, pentru care mă ocup de evenimentul cel mai important din viață – nunta. De asta nici n-am foarte mare succes în relațiile cu firmele, că mă mănâncă departamentul de achiziții cu fulgi cu tot. (râde)

Ca să ajung să coordonez oameni și proiecte, am lucrat cu mine, am făcut terapie, ca să ajung să mă valorific, să mă consider un om good enough cât să primesc niște bani pentru munca pe care eu o prestez. Înainte mi-era jenă să cer mai mulți bani pentru ceea ce făceam. Și, neavând acești bani, nici nu reușeam să ies din zona de mijloc, adică să fac niște lucruri ușor mai spectaculoase. Era un cerc vicios. Aproape că dădeam prețuri cu ,5 ca să mai ciupesc un pic, să trec la un prag mai sus.

Am făcut în paralel design floral și ateliere de creativitate timp de cinci ani. Între timp, am născut-o pe fiica mea cea mică, Lizi. După care am hotărât că trebuie să aleg, că îmi trebuie o identitate clară. Se făcuse și o supersegmentare a pieței – nu mai erau „oamenii care făceau handmade”, ci „oamenii care pictau cutii”, „oamenii care făceau cercei” (și ei se împărțeau în „cei care făceau cercei din fimo”, „cei care făceau cercei din lut” etc.); toți erau foarte buni.

Am rămas în zona de flori, am făcut niște cursuri în Olanda.

Cel mai simpatic workshop la care am fost a avut loc în Germania, cu un tip care are 70 de ani și călătorește în toată lumea, Gregor Lersch. Face workshopuri într-o fostă seră a satului, în care a adus plante din tot felul de țări prin care a călătorit. E absolut fabulos acolo. El lucrează o tehnică de flori mai specială, cu tot felul de structuri pentru care folosești bormașină. Acolo merg de la iluștri necunoscuți până la Nicu Bocancea, proprietarul florăriilor Iris, sau câștigătorul Cupei Floriștilor din Australia.

Există două curente în floristică: unul mai romantic, cum e în Anglia sau în Franța, cu trandafiri mari, de grădină, și unul cu tot felul de structuri pe care le construiești din sârme, lemn și alte materiale, care se regăsește în Germania, Olanda, Belgia.

Stilul meu e unul relaxat, aproape de natural. Nu folosesc flori pretențioase, cum ar fi cale, orhidee, streliția. Nu folosesc nici flori foarte comune, cum ar fi crizantemele. Dar iubesc garoafele, care acum există într-o varietate supermare de culori, de texturi. În general, lucrez cu o varietate mare de specii de flori, de la cele mai mari, rotunde, la cele mai alungite: astilbe, bouvardia, bujori, astrantia, amaranthus, dalia, tot felul de specii de trandafiri.

Nu fac buchete rotunde. Aranjamentele mele sunt relaxate, nestructurate. Cred că așa e în natură și, nu în ultimul rând, e plictisitor să vezi floare lângă floare. Acolo nu faci decât să-ți etalezi abilitatea de a face buchete în tehnica spiralei.

Îmi aleg florile online, la bursa din Olanda. Îmi aleg de acolo ce simt că îmi trebuie și mai las o marjă pentru ce-mi place la fața locului, în depozitul din România. De pe piața locală nu cumpăr, că am nevoie de predictibilitate. Acum scriu o ofertă pentru luna iulie, la anul. Deci trebuie să știu exact ce flori o să am disponibile, nu mă pot baza pe ce o să găsesc atunci.

Lucrăm trei oameni full-time: Socrii mei s-au mutat din Huși la București ca să ne ajute. Socrul este cel care se ocupă de logistică, e handy man, bricolează, instalează, dezinstalează, duce și aduce vase. I-a fost mai greu cu traficul din București, dar acum e zmeu! (râde) El mi-a făcut toată mobila din atelier! Soacra a învățat să facă aranjamente. Pe perioada verii, mai lucrăm cu niște fete, strict pentru evenimente. Anul ăsta am avut cam 50 de nunți – din aprilie până în noiembrie. Multe dintre ele sunt în afara orașului – la conace, castele și alte minunății.

Pentru un eveniment de sâmbătă și duminică, munca începe de miercuri, când primim florile. Le punem în camera de frig și ne pregătim vasele, punem bureții la înmuiat. Joi ne apucăm de lucru de dimineață. Pentru o nuntă medie, de 100-120 de oameni, facem 12 aranjamente, plus buchete, lumânări, bentițe, corsaje pentru domnișoarelede onoare, butoniere de pus în piept, decoruri de arcadă, decoruri de intrare, șevalet cu ramă în care pui opisul cu aranjarea mesei, tot felul de decoruri pentru scaunele mirilor, panouri unde se pot poza oamenii.

Singura lună mai relaxată e ianuarie. Cu nunțile termin în noiembrie, după care mă apuc imediat de decorurile de Crăciun – împodobesc brazi la firme, aranjez vitrine. Din februarie, mă pregătesc deja de 1 Martie.

Nu mă consider un supertalent. Cred că totul vine dintr-o practică, dintr-o expunere a ta la un anumit mediu. Dacă pasiunea ta sunt mașinile de curse, o să te uiți la raliuri, o să știi despre mașini, o să-ți imaginezi altele. Dacă e ceva care te pasionează, ai să faci multe lucruri în direcția aia.

Mi se pare că oamenii își ridică bariere de unii singuri. „Aa, păi eu am două mâini stângi! N-am mai pus o pensulă în mână din clasa a V-a.” Când făceam ateliere cu copiii, făceam și cu oameni mari – femei de vârsta noastră. Ele erau mult mai închistate, voiau să le iasă totul perfect, făceau, desfăceau, bibileau. Poate că, dacă ai cine știe ce ADN de artist, îți iese mai ușor. Dar dacă n-ai și exersezi, tot îți iese.

La prima discuție îi spun viitoarei mirese că este doar o petrecere și că, oricum ar da-o, n-o să iasă perfect, din niciun punct de vedere. Cu cât ai mintea mai relaxată și orizonturile mai largi, cu atât vor conta mai puține lucruri și te vei bucura mai mult de ce ți se întâmplă. Florile sunt perisabile. Ce vină am eu că tu îți faci nunta în aer liber, când sunt 40 de grade afară?! Eu fac tot ce pot să le țin în viață….

Nu-mi place să mi se dea poze ca să copiez buchete. Eu nu repet nici măcar buchete de-ale mele, darmite ale altora. Nici nu-mi propun și nici nu-mi iese. De ce să mă limitez, când există atâtea posibilități, atâtea culori?! The sky is the limit. În lumea asta poți să culegi frumosul din orice. Când te duci la un medic, te lași pe mâna lui, nu? La fel și la nuntă, cu fotografii, florarii, DJ-ii. Dacă l-ai ales, ți-a plăcut, nu încerca să-i faci tu meseria.

Când mă pun să lucrez, îmi aduc toate florile și cantele (gălețile speciale), mă uit pe ce am avut ca referință cu mireasa respectivă și încep să înfig. Creez primul aranjament – prototipul pe care fetele din atelier îl vor replica.

Un buchet de mireasă costă între 70 de euro și 300 de euro. Dar, când e atât de scump, înseamnă că e plin de lăcrămioare, care sunt cele mai scumpe flori – între 7 și 15 lei un fir. Mi-am zis că, dacă o mireasă de-ale mele o să vrea un buchet doar de lăcrămioare, jur că îl dau doar cu prețul de achiziție al florilor, fără nicio manoperă, doar ca să văd și eu cum e să ai un buchet de lăcrămioare în portofoliu.(râde)

Nu vreau să cresc afacerea până într-acolo încât să nu mai fie o chestie personală. Vreau să rămână în continuare un business mic, focusat pe clienți. Să am proiecte mai rafinate, mai mature, cu oameni mai asumați. Să mai cresc partea de corporate și să capăt mai mult curaj – să aud mai puțin: „Nu vrem să dăm 100 de euro pe lună pe florile de birou, e prea mult!” Când ești o firmă supermare, nu ai buget cât să-ți bucuri un pic angajații – pe cuvânt?!

Dacă mi-aș crește afacerea, aș ajunge acolo unde am ajuns și cu magazinul – voi face mai multe lucruri birocratice, administrative, în defavoarea celor care îmi fac cu adevărat plăcere. Sunt ateliere de floristică pe care le admir mult, au niște proiecte supermișto. Dar îi știu și pe proprietari, care n-au mamă, n-au tată. În full sezon, aproape că dorm la atelier. Eu nu vreau asta. Prioritatea mea e să fiu cu familia și să fac ce-mi place. Și să câștig un ban cât să trăiesc o viață liniștită.

Dar am această relaxare pentru că Bogdan este partea rațională, calculată; ne-am completat. Eu mi-am adus aportul în familia noastră altfel decât financiar. Am contribuit la bunăstarea emoțională a copiilor noștri, am citit cărți de parenting, le duc pe fete în locuri inedite și la schi în timpul săptămânii, când mai chiulesc de la școală. (râde) Nu poți să fii și plin de glorie, și supercunoscut, și cu mulți bani, și cu o familie liniștită.

Îl lumea Valentinei intri și pe Instagram și pe Facebook.

FOTO: Deers Photography (primele două imagini)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *