Drumul înspre make-up sau cum să te întâmpli în propria viață

Cum ajungi make-up artist (ba chiar unul cunoscut!) pe la 30 și ceva de ani? O variantă ar fi asta: Faci liceu auto (că tata te visează șofer), după care dai la Limbi Străine (că ai avut un prof minunat de rusă în liceu), apoi lucrezi ca barman în cazinou (ca să faci niște bani), apoi ajungi la Banca Europeană. După care la Orange (pe customer service), apoi într-o fabrică din Irlanda… Și ăsta e doar începutul. 

Povestea întreagă o spune chiar trăitorul: Marian Tănase. 

***

Eu am făcut lucruri pentru că mi-au plăcut oamenii care mi-au predat sau care m-au învățat. Cel mai mare câștig al meu în viață sunt prietenii și oamenii pe care îi cunosc. Știu că sună a vorbe din cărți, dar așa e. Am niște oameni în preajma mea… să le dea Dumnezeu tuturor! 

Clachez destul de repede dacă văd că e foarte greu și de multe ori vine cineva și mă ia de mână: „Hai, stai liniștit că o să meargă.” Ei văd un potențial pe care eu nu-l simt de nicio culoare. În rest, eu sunt cu drame, cu tristețe… ce mai – Stendhal, „Roșu și negru”.

Am copilărit la Călărași. Mama era casnică, tata – șofer. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, a vrut ca toți copiii lui să aibă permis de șofer profesionist, ca să trecem prin armată mult mai lin. Am permis categoria B, C și E.

La liceul auto am făcut mate-fizică. Dar eu, pe lângă faptul că trebuia să învăț la materiile astea, n-aveam cu partea reală nici în clin, nici în mânecă. Am mai prins și perioada când se dădea Treapta a II-a… I’m that old. (râde)Anul ăsta fac 47 de ani.

Mama îmi povestea: „Când nu erai afară la joacă, te găseam în casă desenând.” Case, castele, prinți, prințese, cai. (Și acum mi se par cele mai frumoase animale din lume!) Dar întotdeauna m-am gândit că nu sunt suficient de bun încât să acced la o carieră în domeniul artelor. 

Am dat la facultatea de Limbi Străine pentru că mi s-a părut mișto proful de rusă, Dan Bărbulescu, și pentru că aveam o dirigintă senzațională, cultivată, deșteaptă, cu inteligență emoțională – Rodica Sinișteanu. 

Plecasem să văd Star Wars (în perioada adolescenței eram un superfan de science-fiction) și m-am întâlnit cu o vecină care părea destul de speriată: „De când ai ajuns acasă?” Am crezut că s-a întâmplat ceva cu mama, că era bolnavă. „Nu, a sunat-o cineva de la București și i-a zis că ai intrat la facultate.” Am fugit până acasă, mama plutea prin curte de bucurie, făcuse nu știu câte prăjituri, chemase vecini. Tata scosese vinul vechi, pe care îl avea pentru evenimente speciale. Eram primul din familie care intrase la facultate.

Tata mi-a zis: „Dacă îmi arăți în carnet că ai luat zece, îți dublez banii pe săptămâna respectivă.” El era sursa noastră de venit. „Sursa de venit și sursa de plecat,” cum zicea mama, că tata era mai mereu pe drumuri. (râde)

În facultate era un dolce farniente, învățam doar în sesiune. În anul IV, aveam un job într-un bar, la parterul căminului în care locuiam în Grozăvești. 

Tata a avut un singur regret – nu m-am făcut polițist, ca frații mei. De-abia când eram eu în anul III de facultate, a aflat că eu nu făceam matematică și fizică. (râde)„Dacă te faci profesor de rusă sau de română, o să-ți dea ăștia repartiție prin județ. Mai lași pe câte unul corijent, mai primești și tu câte o găină. Și o să-ți mai trimită și maică-ta de mâncare, o să-ți dea ăștia o casă de protocol, oi trăi și tu…”

La sfârșitul lui ’94 m-am dus cu încă două colege la cazinou, la Casa Vernescu, să ne facem crupieri. Mi se părea foarte cool și se făceau bani frumoși pe vremea aia. Fetele au ajuns casiere, dar eu nu puteam să chipuiesc cu mâna stângă (îți trebuie dexteritate!). Cineva din management mi-a zis: „Avem doi barmani foarte buni, unul știe franceză, altul italiană, dar niciunul engleză. Am observat că tu vorbești bine engleză. Nu vrei să fii barman?” „Eu abia pot să-mi pun un pahar de apă singur, fără să vărs pe mine… Să ajung barman în cazinou?!” „Îți facem un training, mai sunt două luni până se deschide, poți să înveți.” 

Am lucrat doi ani ca barman. Mi se părea „moaamă, cât de cool e!”. Am văzut acolo niște chestii… Veneau mulți oameni din industria filmului, cascadori, actori. În fiecare weekend veneau grupuri de evrei. Unii jucau sume fabuloase – sute de mii de dolari pe noapte.

După care a trebuit să plec în armată. În șase luni am slăbit 15 kg. Pentru că mi-am propus, am avut eu un pitic pe creier. A fost nasol că am făcut ulcer. Când m-a văzut mama la jurământ a înnebunit.

La ceva timp după armată, am ajuns să lucrez la Banca Europeană, după o discuție pe care am avut-o cu o prietenă la o Cola, în Grozăvești: „Colega mea lucrează acolo ca recepționer, e un post foarte cosmopolit, foarte mișto, toți sunt bancheri. Te-ar interesa?” Am dat nu știu câte interviuri, plus teste de limbă, și am luat postul. 

După Banca Europeană, prin 2000, am ajuns la o firmă americană care făcea baza de date pentru Orange Romania. Eram pe un post de project manager. După ce am terminat proiectul, iar am rămas fără job. Am dat un test pentru Orange customer service, unde am lucrat doi ani. Deci cam din doi în doi ani am schimbat jobul. 

Un prieten m-a ajutat să plec în Irlanda să fac quality assurance, la vreo 200 km de Dublin. Am plecat cu un grup de patru români, ca să strâng bani, să-mi iau garsonieră. Pe care nici până în ziua de azi n-am cumpărat-o, bineînțeles. (râde) Ei ne angajaseră de fapt pentru o muncă necalificată. Prelucram carne de curcan, în niște salopete albe, în hale imense, la -8 grade. Aveam colegi irlandezi care nu știau să scrie și să citească. În primele cinci luni cât am lucrat în fabrică, am avut depresie.

Printr-un prieten comun am aflat că există un post de night porter la hotelul Fitzwilliam, unul dintre cele mai mari din Dublin. Deci lucram la recepție, făceam room service și floor walk, adică de două ori pe noapte trebuia să merg pe jos în tot hotelul și să verific sistemul de securitate, să învârt niște chei. L-am servit la un moment dat pe Bono de la U2. Am înghețat când am intrat cu tava în cameră, că nu-mi spusese nimeni cine stătea acolo. 

Într-un restaurant din Dublin am recunoscut-o pe o tipă pe care o știam din facultate, care făcea interpretariat pentru Ministerul de Justiție. După cum ziceam, mi-au tot apărut oameni în ajutor, în diverse momente din viață. Am făcut un curs de două săptămâni și m-am angajat ca interpret autorizat. Nimeni nu m-a întrebat vreodată dacă am permis de muncă sau nu. Îmi expirase green card-ul, așa că am lucrat șase luni la negru, pentru Ministerul de Justiție irlandez… 

Am câștigat foarte mulți bani. Dacă în hotel luam în jur de 7 lire/oră, aici luam 25-30/oră. A fost o perioadă bună, în care am râs cu lacrimi și am învățat să mă abțin. Când traduceam pentru românii care cereau azil, auzeam povești de genul „fac parte dintr-un grup religios care nu e acceptat” sau „țiganii sunt prigoniți în România”. În capul meu eram „nu e adevărat!!”, dar nu puteam spune asta, că traduceam ce zicea persoana. 

În decembrie 2003 m-am întors în țară, că mama a făcut infarct. Eram cu o prietenă în Mall Vitan și am revăzut o colegă de facultate care lucra pentru Estee Lauder. „Ce faci tu aici?!” „Make-up-ul e o pasiune de-a mea mai veche, am cunoscut două tipe mișto care au o școală și am făcut cursurile. Am vrut să fac o reconversie profesională cu ceva care-mi place.”

„Tu ce faci?” „Eu m-am întors din Irlanda, deocamdată nu muncesc…” Aveam 32 de ani și eram ferm convins că o să mă întorc la Orange. Și mă întreabă: „Apropo, tu mai machiezi?” „ … Dar când am machiat eu?!” „Păi în facultate ne machiai pe toate.” „Ee, mă prosteam eu, ce ai?! N-am avut niciodată treabă cu machiajul.” Și Cristiana, prietena care era și ea între joburi, mi-a zis: „Băi, ce mișto ar fi să facem și noi o școală de machiaj. Hai să facem o nebunie, poate ne place. It’s a sign!” „Termină, mă, cu prostiile.” 

După câteva zile, mă sună un fost șef din Orange, care acum lucra la o companie americană de telecomunicații a aflat că sunt în țară, de la un fost coleg, care a plecat împreună cu mine din Orange. Știi cum e – cum e scris în stele de Eva Kiss. (râde) Avea nevoie de cineva care să știe engleză plus încă o limbă străină și sistem de billing. M-am dus.

Jobul era de noapte, iar ziua m-am dus la cursul de make-up la școala Krüger, unde mi-au fost profe Mihaela Vasile și Ruxandra Dobrescu. Din prima lună mi-am dat seama că-mi place! Era o chestie pe care mi-am dorit s-o fac tot timpul, dar am avut-o undeva blocată mental. Țin minte că, atunci când eram în Irlanda, mă opream la counterele de make-up și mă jucam cu pigmenți. Eram fascinat. 

La început am fost destul de neajutorat, nu-mi ieșeau blending-urile cum trebuie, nu-mi ieșeau nici liniile grafice. Dar mi-am zis: „E un challenge, tre’ să fac chestia asta!” Am vorbit cu un prieten arhitect care m-a învățat să desenez. O lună am tot desenat cuburi și mere.

La un moment dat mă sună Mihaela Vasile: „Vezi că e un post de machior la Realitatea TV. Te bagi?” Am zis că da. Condiția principală să iei un examen sau un interviu e să te duci… Dup-aia vezi tu ce se întâmplă. 

În ziua aia am machiat non-stop, până noaptea la 11, atât de tare îmi plăcea! Îmi plăcea procesul în sine și faptul că ceea ce fac eu place persoanei pe care o machiez. E un job la care primești feedback imediat, verbal sau nu. În plus, schimbi starea unui om imediat. 

Am prietene care vin la 5 dimineața să le machiez, după nopți nedormite, cu trei copiii acasă. Au prins două ore pentru că merg la un eveniment și au nevoie de make-up profesionist. Adorm pe scaun și, când se trezesc și văd cum arată, se îndreaptă de spate și pare că toată lumea e a lor. E perfect!

Știi că noi, băbații, avem nevoie de confirmare permanentă. E un clișeu, dar e adevărat. Eu tre’ să văd că-ți place. 

La interviu la Realitatea mi-au zis: „Salariul e 650 lei.” Zic: „Pe lună?!?” „Nu. Pe Pământ.” … Chiria mea era 800 de lei. O sunt pe Mihaela Vasile care-mi spune: „Stai liniștit, îți mai dau eu joburi, dar tu tre să înveți neapărat. În televiziune înveți să lucrezi repede și bine.” 

Ca să-mi câștig clientelă, în zilele libere din televiziune lucram în Plaza Mall, la un magazin Chanel. Tata știa că mi-am schimbat jobul și că m-am făcut… frizer. (râde) Atât înțelegea el. 

Am lucrat cu Teo Trandafir din 2007 până în 2009, la Romantica și la Prima TV. A fost unul dintre cele mai mișto joburi pe care le-am avut! Teo e de mii de ori mai funny în realitate decât e la televizor! Este o tipă cu un suflet imens. E deșteaptă, altruistă, generoasă, frumoasă, citită. Cu Teo poți să vorbești despre orice – de la astronomie și literatură până la Instagram. Munca mea era de jumătate de oră – cât o machiam pe ea. Râdeam cu lacrimi în fiecare zi.

În 2008 am început să predau la școala de televiziune Tudor Vornicu (cum se întâmplă, m-a rugat o colegă să vin să lucrez cu ea). Apoi am făcut seminarii prin țară pentru brandul Artdeco. 

La finalul lui 2011 am fost invitat de o fostă studentă să predau la școala pe care o deschisese de câteva luni la Constanța. După cum vezi, eu n-am avut un țel bine definit.

N-aveam un plan pe termen lung. Poate de asta am avut o carieră așa de eterogenă. Mă întâmplam și eu așa…

După vreo trei ani de make-up mi-am dat seama că asta vreau să fac pe termen lung, pentru că nu îmi mai schimbasem jobul. Din 2013 până în 2017, am lucrat ca national make-up artist pentru Numeric Proof, un brand frațuzesc de nișă. Mergeam înfoarte multe orașe ale țării să fac workshop-uri. 

În 2014 am deschis o școală de make-up, Adhara, împreună cu distribuitorul pentru Numeric Proof, Aurora Dobreci. A mers OK timp de doi ani. După care am închis, pentru că deveniseră costurile prea mari. Mi-am dorit mult să deschid o școală. Și acum îmi doresc. Dacă o să am vreodată bani, oriunde în lume o să fiu, o să-mi fac o școală, ca să predau în maniera în care vreau eu, cu tot ce am acumulat până acum. 

În 2016 mi-a fost greu, aveam joburi ici colo, multe proiecte se anulau… A fost o perioadă grea financiar. Sunt firme care plătesc la 90 de zile lucrătoare… Eu, ca freelancer, nu pot să aștept atât. 

Așa că în 2017 am plecat la Londra, unde am prieteni. Acum predau într-o școală de meserii, Candor Professional Beauty Academy, care pune mult accent pe studiu individual, cu multă teorie și foarte puțină practică. Munca mea e, în proporție de aproape 80%, numai hârțogăraie. Până anul trecut am lucrat și la un magazin Charlotte Tilbury – un brand eminamente englezesc, destul de nou pe piață.

Știi ce? În septembrie m-am înscris la facultate la Londra, la Fotografie și Design, pentru că vreau neapărat să învăț să-mi fac poze la machiaje, să pot să editez eu imaginile, să nu-i mai aștept pe fotografi. Colegii sunt mișto, profesorii sunt nemaipomeniți – toți artiști, cu expoziții la Guggenheim și Metropolitan. Dar poate nu o să fac poze doar la machiaje… Poate o să-mi placă să fac peisaje sau să fotografiez cutii de Coca Cola! Cine știe, poate mă fac fotograf la un moment dat și renunț la machiaj. Deși nu cred…

***

Pe Marian Tănase – sau Tase, așa cum îi spun prietenii – îl poți descoperi și pe Facebook sau pe Instagram. Dar îți urez să-l cunoști în persoană, că vine la pachet cu apetență pentru prietenie, curiozitate ascuțită și o antologie de bancuri și de întâmplări haioase (majoritatea trăite pe propria piele). 


3 thoughts on “Drumul înspre make-up sau cum să te întâmpli în propria viață

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *