Fotograful, soția, perfectul stricat și Primăvara lui Grigorescu

Un muzeu face cât o mie de Instagramuri. Ce faci când te trezeşti cu lumina perfectă? O stingi. Unii oameni muncesc în weekend cu entuziasm. Iar, în persoană, sunt la fel de veseli şi de frumoşi ca în imagini. Îi cheamă Cristina şi Petrică Tănase. Sunt fotografi.

Acum aproape 20 de ani, undeva în București, Petrică o întâlnește pe Cristina. (Ea cică a văzut din prima talentul lui de fotograf. El… nu crede în talent.) Se lasă cu imagini fotojurnalistice și cu o nuntă, în 2009. O altă nuntă îi conduce către business-ul pe care îl au acum.

Vreo 30 de copii i-au întrebat anul trecut, într-o tabără: “De ce faceți fotografii la nuntă?” Au răspuns: “Spuneți-ne voi un alt job unde poți să te duci și toți oamenii de acolo sa fie fericiți!” Copiii au tăcut. Așa că, în continuare, cei doi așteaptă cu entuziasm weekendul următor. Să fotografieze, să râdă, să dea bucuria mai departe.
Acum câteva zile zile, pe o terasă din București (cu vară, cu țânțari), Petrică și Cristina au spus povestea din spatele imaginilor. Începe așa:

Cristina: În ’98 îmi căutam un job și am găsit un loc la un laborator foto, unde nu se cerea experiență. Era perioada cu developatul filmelor, printatul fotografiilor… era o muncă interesantă acolo. La început aveam un coleg, după care am rămas singură. După vreo patru luni, când aveam deja mai mulți clienți, am început să angajăm personal. La un moment dat a apărut Petrică. Terminase un curs de fotografie, avea atestat de foto-video reportaj.

Petrică: Făcusem un curs de un an de zile la Casa Studenților, după un pariu cu un prieten, că pot să mă fac fotograf. Eram într-o seară pe celebra terasă La Motoare, cu doi prieteni buni: Mircea, care era student la Regie și Șerban, student la imagine. Eu eram un mic antreprenor, mă ocupam de vândut casete și CD-uri într-o perioadă în care chestia asta îți aducea foarte mulți bani. După ce am băut noi două sticle de vin – pe care le-am plătit eu, pentru că ei erau studenți -, Mircea a zis: „Eu fac regie, Șerban face imagine, tu nu faci nimic. M-am gândit: Tu te faci fotograf!” I-am spus „Bine, drăguță, nu-ți mai dau vin, cred că ți-e de ajuns. Eu n-am nicio treabă cu fotografia.” Nu pusesem mâna niciodată pe o cameră foto. Iar el „Nu, știu eu și cursul, îți plătesc eu și înscrierea” – asta în condițiile în care el nu avea bani – „doar să te duci. Ești în stare să termini cursul ăsta?” Și am zis: „Ahaaa, cum dacă sunt în stare?! Știu că sunt în stare!Uite, facem pariu: Dacă termin cursul ăsta, eu dau o ladă de bere.” M-am dus și m-am înscris la școală, iar după o lună deja îmi intrase microbul ăsta cu fotografia.

Petrică: Nu mai vedeam nimic altceva – numai imagini. Aveam în cap doar aparate, filme… Am început să dau toți banii pe asta. Era ca o febră. Am făcut cursul, am terminat, după care m-am dus să mă angajez la laboratorul foto unde Cristina era șefă.

Cristina: Am lucrat amândoi la laborator vreo doi ani, după care eu am plecat, pentru că aveam nevoie de bani. Prin 2000 un fotograf nu câștiga foarte mult. Cumva trebuia să ne susținem, pentru că filmele erau scumpe, aparatul era scump… Am lucrat într-un magazin de obiecte de decor din aramă și cupru. Vreo trei-patru ani. Situația materială era un pic mai bună, ne stabilizasem puțin, așa că m-am apucat de facultate. M-am dus la Jurnalism. Și Petrică s-a gândit să-și schimbe domeniul, dar nu l-am lăsat. Pentru că, în momentul în care s-a angajat în laboratorul foto, a venit cu imagini… Și am crezut de la început în el. Nici nu m-am gândit vreodată să renunțe la lucrul ăsta.

Petrică: Eu nu cred în talent! Pentru că n-am avut nicio treabă cu fotografia până la 24 de ani. Nici n-am avut niciun fel de studiu, nici nu provin dintr-o familie de artiști. În schimb, sunt perseverent. Cred că poți să devii foarte bun făcând o chestie care îți place și care, în timp, devine parte din ADN-ul tău, o asimilezi. Dar nu era acolo înainte.
Franck Boutonnet, unul dintre fotografii noștri preferați, spunea la un moment dat într-o conferință: “Dacă vă uitați la Marele Zid Chinezesc, o să vi se pară o chestie enormă, ceva greu… Dar, dacă te gândești că e făcut din niște cărămizi mici, o să-ți dai seama că la fel poți să crești și tu, pentru că totul e făcut din baby steps.” Dacă te uiți la un fotograf bun, el a adăugat câte o cărămidă, una mică, și a pus-o acolo. Așa a crescut.

Cristina: Eu cred în talent! Poți să înveți de la diverși oameni să faci totul excelent, dar dup-aia intervine o mică bucățică – aia există sau nu există, depinde de fiecare. Poți să copiezi, dar n-o să fie și bucățica aia importantă…

Petrică: Deci, în timp ce eu nu făceam mare lucru, Cristina aducea bani acasă. După care a plecat la facultate. Eu lucram atunci în presă. Am început în 2003, la Gardianul, după care m-am dus la Mediafax, apoi la Săptămâna Financiară. După care m-am dus la Business Standard, după care am luat o pauză. Era foarte greu, salariile erau supermici. Începusem cumva  să fac un pic de freelancing, adică să mai am joburile mele, să vorbesc cu agenții de PR. Prin 2004 l-am cunoscut pe prietenul Dan Beșliu care, la vremea aia, avea o echipă de zece fotografi. Erau una din cele mai bune agenții – de fapt, cred că era singura! – de motorsport. Fotografiam tot ce înseamna raliuri, carting, viteză pe traseu montan… pe scurt, chestii pe patru roți care merg foarte repede. În 2007 am înființat o firmă care se ocupa de chestii de genul ăsta. Lucrurile s-au mișcat foarte bine timp de un an de zile, până în 2008. Când a venit criza, marea majoritate a companiilor a tăiat bugetele de evenimente, de promovare, unde ar fi avut nevoie de imagini. Deci, brusc, ne-am trezit cu o firmă care nu mai avea clienți, pentru că nu mai erau bani în piață. A trebuit să ne reorientăm și am intrat din nou în presă. Atunci m-am angajat la Adevărul, unde produceam fotografii zilnic. Fotografie „on demand”. (râde)

Cristina: Noi doi am făcut nunta în 2009, de la care avem vreo 30 000 de imagini. Asta pentru că am avut foarte mulți prieteni fotografi care au venit la nuntă, au tras tot ce au vrut ei pe acolo, iar la final au vărsat toate imaginile alea pe un hard. Noi am primit hard-ul. Atunci ne-am dat seama că ne-am fi dorit să angajăm un fotograf, pentru că, din cele 30 000, n-am ales nici până în ziua de azi pentru un album. Sunt foarte puține care să-ți aducă aminte nu neapărat de ceea ce s-a întâmplat, ci mai ales de trăirile și sentimentele pe care le aveai în ziua aia. Și asta nu pentru că fotografii ar fi fost slabi. Din contră, erau foarte buni! Dar fotografia de nuntă e cu totul altceva; deși are și ea abordarea documentară, fotojurnalistică.

Petrică: Când eram la Adevărul, a venit colega Sandra Barbu și mi-a zis: Vreți să-mi faceți și mie fotografie de nuntă? Inițial am zis nu, pentru că exista o fobie de nunți, cumva. Să fii “pozar de nuntă”, între fotojurnaliști, era un “no no”. Sandra a zis “bineee…”, după care a venit după o perioadă, ne-a pus un laptop pe birou și ne-a întrebat “așa puteți?”. Și ne-a arătat un site al unui tip pe care îl cheamă Ben Chrisman și care, la momentul ăla, într-un clasament mondial, el era numărul 1. Cel mai bun fotograf de nuntă pe WPJA, Wedding Photojournalist Association. Am deschis site-ul băiatului ăsta și ne-a căzut falca pe tastatură. N-am înțeles absolut nimic, ni s-a părut ceva din filme SF. Și-atunci am zis “OK, e o provocare. Sandra, venim la tine la nuntă.” Am fost, ne-a plăcut. Și de acolo a început… odiseea.

La nuntă, totul e repede. Sunt atât de multe momente care se întâmplă simultan încât tu, practic, fotografiezi din instinct. Nu ai timp să stai, să gândești lucruri, să compui cadre. Se întâmplă chestii în fracțiuni de secundă, iar tu trebuie să reacționezi. Instinctul ăsta trebuie să ți-l cultivi. Instinctul ăsta e format din toate chestiile frumoase pe care le-ai asimilat înainte. Uite, am fost acum o săptămână la Constanța, la Muzeul de artă, și ne-am minunat 20 de minute de Primăvara lui Grigorescu. Arată demențial! E o chestie care o să dispară din minte, la un moment dat, dar în spate – în subconștient, acolo – îți rămân fragmentele astea de frumos. Știi? Frumosul ăla îți rămâne cumva în cap. Iar când ești nevoit să-ți folosești instinctul, tu te folosești de tot ce ai înmagazinat acolo. Sună complicat… dar nu e.

Dacă te umpli de frumos, el e în spate, e încontinuu cu tine. Ajungi să-l folosești fără să trebuiască să te gândești la el.

În era asta a digitalului, când e superușor să faci fotografii, oamenii care vin la noi nu ne plătesc pentru că avem nu știu ce scule. Că avem noi ultimele camere pe care le-au scos cei de la Canon. Nu plătește nimeni aparatura, plătește ceea ce vede. Dacă ești pasionat de fotografie și ai o grămadă de gadget-uri, îți plac filtrele de pe Instagram, folosești preset-uri, e foarte OK. Atât timp cât faci lucrurile ca tine. Pentru că este atât de multă fotografie în ziua de azi, peste tot, încât e foarte ușor să te pierzi. Adică să vezi lucruri care îți plac și să le copiezi. De asta noi mergem la muzeu, stăm ore în șir privind la picturi. Înveți mult mai mult pe partea de compoziție, de lumină, de orice vrei tu, dintr-un muzeu, decât de pe Instagram.

Cristina: O fotografie frumoasă te lasă să visezi.  În primul rând, e o imagine care îți provoacă o reacție. O reacție bună. În presă, de exemplu, mulți ani la rând, dacă te-ai fi uitat în imaginile de la World Press Photo, ai fi văzut întotdeauna ceva șocant. Îți provocau o reacție din groaza care exista în imaginea aia. Poate că era o imagine de război sau de la aftermath-ul de la uraganul Katrina. Sau copilul cu musca pe ochi – îți provoacă o reacție instantanee. Dar, mi se pare că o obții foarte ușor. Tu, ca fotograf, dacă fotografiezi genul ăsta de lucruri, obții o reacție foarte ușor. Noi încercăm să obținem o reacție de la oameni prin lucruri frumoase. Oameni care se bucură, oameni care dansează… Să obții reacții din fericire, nu din groază.

Petrică: Nu există om urât, totul depinde de cum te uiți la el. Trebuie să fii deschis, să te conectezi cu el, indiferent cine ar fi el. Și să lași în spate toate prejudecățile tale, ca fotograf; și ca om, în primul rând. Dacă îl judeci cumva – îl vezi că se dă jos dintr-o supermașină și zici “uite-l și pe ăsta ce mașină are!” – îl pierzi. În loc să te uiți la el, te gândești la “ăsta are o mașină pe care eu nu o am; și stă într-o vilă, iar eu stau în două camere cu chirie… hmmm”.
Se spune că, dacă vrei să fii un fotograf mai bun, trebuie să fii un om mai bun. Și atunci trebuie să faci exercițiile astea, în primul rând cu tine.

Cristina: Nouă ne plac oamenii. Am încercat și peisaj, și macro… În 20 de ani de fotografie, am încercat tot ce se putea. Dar, de fiecare dată, ne-am întors la oameni. Dacă ai răbdarea necesară să-i asculți, o să descoperi povești. În fiecare fotografie, noi descoperim o poveste. Oameni care par obișnuiți, nu sunt deloc așa.

Petrică: Anul trecut, într-o tabără, 30 de copii ne-au întrebat de ce ne-am făcut fotografi de nuntă. Și le-am răspuns: “Spuneți-ne voi un alt job unde poți să te duci și toți oamenii de acolo sa fie fericiți!” I-am întrebat pe ei, dar în același timp ne-am întrebat pe noi… N-am găsit un răspuns.
La un workshop un tip ne-a spus că fiecare om are egoul lui – un elefant, foarte mare. Dacă nu reușești să controlezi elefantul ăla, în momentul în care o ia în stânga, e foarte greu să-l oprești. Deci tot ce trebuie să faci este să-ți antrenezi elefantul, în așa fel încât să te asculte de fiecare dată. Pentru că egoul e și partea de orgoliu pe care o ai (“Eu sunt un fotograf foarte bun, ca mine nu face nimeni etc.”), dar e și partea din tine care spune “Ai făcut destul, ia o pauză, ești OK, odihnește-te. Hai că merge…”

Petrică: Dacă ai în față un personaj care are genul ăla de frumusețe de tipar –  adică din orice unghi l-ai fotografia, arată bine -, lumina cade așa cum vrei tu, totul e curat, totul e frumos… În momentul ăla nu înseamnă că o să faci cele mai bune imagini. Pentru că e călduț, e ușor. Și atunci, chestia pe care noi o facem este să stricăm perfectul ăla. Dacă totul e perfect, nu există provocare. Și n-are cum să iasă ceva excepțional dintr-o situație comună, normală, frumoasă. Trebuie să creezi o situație excepțională. Asta o poți face din mai multe lucruri, dar în primul rând din lumină. Dacă lumina e minunată, te duci și stingi becurile. Adică încerci să-ți pui piedică singur.
În momentul ăla intervine imaginația și-atunci găsești alte soluții. Dacă tot ce trebuie să faci este să stai într-un loc și să apeși pe un buton, n-o să înveți nimic. Ar putea ieși ceva OK – adică bine, adică merge și așa…. Dar noi nu vrem OK.

La început exista presiunea că mergem la o nuntă și că trebuie să-i dăm omului niște imagini bune. Dar, în timp, ne-am dat seama că “trebuie” ăsta nu e ce trebuie. Trebuie înseamnă obligativitate. Și obligativitatea cu creativitatea nu se împacă niciodată. Și-atunci nu “trebuie”. Ca să poți să faci o fotografie bună, trebuie să tragi întotdeauna pe limită. Este limita între “iese ceva foarte frumos” și “nu iese nimic”. Există șanse destul de mari ca, într-un moment anume, să nu iasă nimic sau sa nu iasă ce se aștepta clientul. Nu am ratat niciodată vreun moment important dintr-o nuntă. Dar el știe. Iar eu știu că el știe. Și cumva presiunea nu mai există. Nu trebuie să fotografiezi musai chestia aia. Nu trebuie!

Cristina: Se zice că cel mai bine este să fotografiezi cum se simte, nu cum arată. Ceea ce înseamnă că empatizezi cu omul, dacă el plânge, s-ar putea să plângi și tu. Dar este în regulă. Pentru că avem o cameră la ochi, nu se vede. (râde) E mult mai mult om decât fotograf în meseria asta.

Petrică: Am avut o grămadă de situații în care oamenii ne-au sunat plângând după ce au văzut pozele. “Sunt pe plajă, mă uit la imagini, v-am sunat să vă mulțumesc, vă pup!” Genul ăsta de mulțumire îl căutăm noi. E ceea ce ne face să așteptăm weekendul cu entuziasm. Noi ne bucurăm că vine ziua de lucru efectiv. Avem nuntă sâmbătă, yeeeei!

Emoțiile și oamenii sunt una, iar business-ul e business. Și e greu să-l faci, pentru că oamenilor care vin la tine nu le vinzi fotografii; pentru că n-ai fotografii cu ei. Ce le vinzi? Asta e întrebarea pe care ne-am pus-o noi. Îi vinzi omului o promisiune? “Îți promitem că, dacă ne angajezi pe noi, o să ai niște fotografii frumoase.” Sau îi vinzi o asigurare? “Te asigurăm că dacă ne angajezi pe noi…” Sau îi vinzi o experiență? Cred că este câte un pic din fiecare.

În timp ne-am dat seama de o chestie al naibii de grea: Pe lângă know-how, pe lângă promisiunea pe care le-o dai oamenilor, vinzi ceva care din punct de vedere business nu se poate amortiza. Vinzi timp. Timpul nostru e finit și nu poate fi amortizat. Ai 16 ore în care muncești efectiv, după care mai ai trei zile în care lucrezi pe editare/prelucrare, după care mai ai alt timp dedicat părții de promovare și întâlnirii cu oamenii dinainte. Deci investești foarte mult timp. E foarte greu să-l cuantifici ca bani. Cât costă timpul meu? Păi n-are preț…

Ne-a întrebat cineva dacă ne alegem clienții. Da. Dar nu pe considerente de cât de frumoasă e mireasa sau la ce restaurant are loc evenimentul. Ne gândim dacă oamenii ăștia merită investiția noastră de timp. Dacă stai și asculți oamenii, îți dai seama ce așteaptă ei de la fotograf. Dacă au alte așteptări față de ce facem noi cu drag – avem un stil de fotografiere pentru că alea sunt imaginile care ne bucură în primul rând pe noi -, nu are niciun sens să ne încurcăm reciproc. Dacă am încerca să facem chestia pe care o vor ei, nu ne-ar ieși la fel de bine, pentru că dacă nu te bucuri de ceea ce faci n-o să-ți iasă la fel de bine. Și-atunci vreau să investesc timp în evenimentul ăsta, pe care pot să-l fac, ca să ce? Să iau niște bani? Nu. Este un timp investit prost. Nu cu bani rămâi după un eveniment. Rămâi cu niște imagini pe care le-ai făcut bucurându-te, trăind alături de oamenii ăia.  Și rămâi cu o energie.

Există o energie cu care rămâi după fiecare eveniment frumos, care te ține câteva zile. Te încarci din nebunia aia de acolo. Câteva zile ai energia aia. Până la următorul weekend, când te încarci din nou. Iarna și primăvara, când n-avem evenimente, ne încărcăm cu vacanțe. (râde)

Pe Cristina și pe Petrică Tănase îi întâlniți în persoană pe la nunți, botezuri, muzee, grădini și alte locuri frumoase. Online, îi prindeți pe fixfoto.ro, pe Facebook și pe Instagram.

One thought on “Fotograful, soția, perfectul stricat și Primăvara lui Grigorescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *