Muzica frunzelor, arta masajului Thai și călătoria în jurul lumii

Cum e să „rupi pisica în două” la 26 de ani? Ce se poate întâmpla când dai banii de MBA pentru o călătorie în jurul lumii, cu speranța că vei găsi alt drum în viață?  

Pe Elena Nastacă am cunoscut-o acum doi ani, într-o tabără de meditație. Mi-a zis că-și lăsase jobul din vânzări ca să călătorească în jurul lumii, unde descoperise, cumva întâmplător, masajul thailandez. Am rămas în minte cu două poze: una făcută la job, alta făcută peste un an, când Elena era maseur liber-profesionist. În cea de-a doua părea cu doi ani mai tânără… Iată povestea din spatele lor:

Aveam 23 de ani și lucram în asigurări, în Timișoara. Una dintre marile companii de asigurări din piață mi-a zis: „Știm că ești foarte bună, că ți-am văzut rezultatele. Vino la noi că îți dăm salariu dublu, mașină de serviciu,  și 13 județe de coordonat.” Deci, peste noapte, am avut de zece ori mai multe responsabilități. Și un venit net de 10 000 de lei, plus card de benzină… Pentru o puștancă de vârsta mea, era super-uau! Am lucrat la ei trei ani de zile.

Luni aveam întâlniri de negociere, training-uri, ofertare de contracte până la 6, când se închidea sucursala din Timișoara. Apoi mă urcam în mașină și plecam înspre Brașov, unde ajungeam pe la 11 noaptea. Mă cazam la hotel, deschideam laptopul și mai răspundeam la mailuri. A doua zi dimineața, la 6 jumate mă trezeam. La 8, când se deschidea sucursala, eram acolo. Miercurea eram în Sfântu Gheorghe, după care urcam spre Baia Mare, apoi mergeam la Satu Mare. Și la final ajungeam acasă. Câteodată plecam două săptămâni în delegație, că era distanța prea mare ca să mă mai întorc acasă.

Făceam și management de minciuni. Că știi cum e în vânzări. Directorii de sucursală îți spun: „Facem luna asta cinci contracte de câte 20 000 de euro.” Eu trebuia să-mi dau seama – după vocile lor și din experiență – cât la sută mă mint. Pentru că și eu dădeam raportul către directorul național și nu puteam să zic toate minciunile lor. M-ar fi zburat a doua lună. Îmi întocmisem niște rapoarte specifice prin care puteam să urmăresc evoluția lor. Deci aveam niște estimări, cu procent de minciună. Comunicam mai departe cam 30% din cât mi se spunea.

Îmi plăcea mult că ajutam oamenii. M-am axat pe asigurări de sănătate corporate pentru că puteam să negociez un preț mic per cap de om (la volume mari). Angajații nu plăteau pentru asta  – bugetam de la angajator, de la multinaționale -, deci beneficiau gratuit de diverse consultații și investigații.

În august 2014 am avut o prietenă care a murit. Era în floarea vârstei, avea de toate, era super de succes… și s-a sinucis. Pentru mine, a fost un șoc. Am început să mă întreb de ce fac toate lucrurile astea, de ce tot alerg. Aveam tot ce voiam. Dar, ce-i drept, n-aveam timp ca să mă bucur de lucrurile cu adevărat importante în viață.

Plăcerea s-a stins când mi-am dat seama că eu mă implicam o grămadă și în lucruri care nu țineau de departamentul meu. Mi s-a spus să-mi canalizez energia doar pe vânzări, ca să fac și mai multe. Asta în condițiile în care tot targetul de vânzări pe 2014 eu l-am terminat deja în august… Deci mi-am zis: „OK, de ce trag eu atât de mult, dacă nu e apreciat?” În plus, ajunsesem să fac o vânzare de tip „gheață la eschimoși”… legală, bineînțeles, dar – după ce am făcut-o – mi-am zis „Elena, too much! E direcția greșită. Întoarce-te la oile tale!”

La 1 octombrie 2014, am devenit vegană, adică am renunțat complet la carne, lapte, ouă. Atunci parcă mi s-a ridicat un văl de pe ochi și am văzut imaginea de ansamblu. Mă uitam în jur și vedeam șoareci în cuști. Iar, pe vremea aceea, nu cred că exista vreo companie mare din vestul țării pe care să n-o știu. Vedeam cum oamenii lucrau sub frică și cum existau diverse instrumente prin care puteai să-i manipulezi. În momentul respectiv, am vrut doar să mă eliberez de chestia asta. Nu știam ce o să fac după aceea. Aveam și eu fricile mele, îți dai seama.

Aveam niște bani salvați pentru un MBA, că voiam să promovez de la director regional la director național. Când am văzut ce înseamnă să fii în poziție executivă, mi-am dat seama că nu e deloc ușor – iei de multe ori niște decizii pentru care îți trebuie stomac.

Am hotărât să bag banii în altă parte, adică să plec în lume. Mi-am făcut vizele, mi-am pregătit tot. După ce am cumpărat și biletele de avion, am făcut o reuniune de familie (cei care n-au putut să vină, s-au conectat pe Skype) și i-am anunțat oficial pe toți. Mama mi-a zis: „Elena dragă, dacă aș fi știut limba engleză, veneam și eu cu tine!” Pe colegii de la firmă i-am anunțat la petrecerea de Crăciun. M-au crezut că plec de-abia după ce le-am arătat biletul „round the world” de la Star Alliance, cu 12 destinații. Într-un final mi-au zis: „Du-te, Elena, dar peste un an de zile te așteptăm să vii înapoi.” Nu mi-au semnat demisia.

Am plecat cu un rucsac de 60 de litri, în care aveam o pereche de bocanci, o pereche de sandale de hiking, o pereche de teneși, două perechi de blugi, două rochițe, cinci-șase tricouri. Plus un sac de dormit și o saltea autogonflabilă. Cea mai grea a fost camera video Nikon 3300, care avea 2 kile. Nu știam eu să fotografiez, dar mi-am luat o cameră profi. (râde)

În 2014, de Revelion, am fost cu soră-mea și cu prietena cea mai bună în Tenerife. Am închiriat un apartament superb, cu vedere la ocean. Mi-am zis „Elena, aici faci cel mai frumos concediu, pentru că oricum nu știi ce te așteaptă.”

Pentru un an de zile, mi-am bugetat 20 de euro pe zi, în afară de biletele de avion. Și am mai scăzut ratele de la apartamentul luat cu „Prima Casă” și onorariul contabilei (că eu am lucrat mereu pe firmă).

Prima noapte de couchsurfing a fost în Milano. De acolo am plecat în Istanbul, unde am stat 20 de zile. De acolo în Sao Paolo. Apoi în Buenos Aires. Din Buenos Aires în Lima. (În Peru am fost la Machu Picchu și apoi în nord, în Iquitos.)

Toate  lucrurile s-au așezat. Un prieten foarte bun al surorii mele, din Suedia, mi-a zis „Aa, te duci în Peru? Trebuie să te duci să faci ayahuasca”. În Instanbul, am stat la un tip care călătorise în Peru. Și mi-a zis: „Dacă te duci în Peru, trebuie să mergi în Iquitos, e foarte fain acolo!” În Brazilia, am ajuns să stau la un couchsurfer care avea un apartament de… maximum 25 m², unde dormeam 11 oameni, de șase naționalități diferite. Acolo am întâlnit pe o tipă din Argentina care mi-a dat un contact din Peru. „Te duci în Iquitos? Te pun în contact cu prietena mea cea mai bună!” Am fost acolo, dar nu era Iquitos, ci un sătuc la 90 km distanță, unde ajungeai cu mașina, apoi cu tuk-tuk-ul, dup-aia cu barca. (râde)

În junglă mi-a plăcut mult, dar  jungla nu m-a plăcut pe mine. M-au mușcat țânțarii atât de tare încât n-aveam loc pe piele care să nu fie umflat, în afară de față și de palme. Timp de o lună mi-au tot ieșit bube.

Până atunci făcusem tot timpul planuri – trebuia să știu exact ce autobuz tre’ să iau, unde să mă duc, cum să fac… eram stresată. Când am făcut ayahuasca, am avut o viziune în care îmi luam propriul corp în brațe și-l puneam la poalele Sfintei Treimi. Spuneam „Doamne, ai grijă de mine, că eu nu știu să am grijă de mine.” Dup-aia n-am mai avut niciun stres. „Oare o să supraviețuiesc? Oare o să-mi ajungă banii? Ce fac eu după?” Vreo trei luni de zile am fost high

Când am ajuns în Mexic, parcă erau toate înșirate. Mergeam și sărea cineva să mă ajute sau stația autobuzului pe care îl căutam era exact în fața mea. Din Mexic am zburat în Statele Unite, unde am călătorit vreo două luni, apoi în Japonia.

Îmi puneam problema că Japonia e scumpă și n-o să mă descurc cu banii. Cineva de pe un site de voluntariat mi-a scris că mă așteaptă la ei. Cum m-au găsit… nu știu. Deci am fost în Himeji, la 650 km distanță de Tokyo, cu trenul. Japonezii vedeau că eu sunt aeriană, așa că mă luau de mână și îmi arătau. Aveam mereu un ghid turistic. (râde) Deci am ajuns la restaurant, într-un sat retras de lume, într-un vârf de munte. Ca-n filmele alea asiatice. (râde) Acolo am făcut… orice îmi ziceau ei – curățenie, tăiat legume, spălat toalete. După o săptămână m-au pus șefă peste voluntari.

Japonia e prima țară de care m-am îndrăgostit. Primul contact a fost cu toaleta publică – m-a fascinat! Are colac fierbinte și o grămadă de butoane care își reglează temperatura sau sunetul. Dacă ești pudic când faci pipi, îți imită sunetul de apă trasă… Are butoane pentru tot felul de jeturi care te spală. Și e unul dintre cele mai deosebite locuri în care am dormit, într-o noapte când ploua și am fost dată afară din tren (nu știam că în Japonia trenurile nu circulă noaptea…).

Se zice că, dacă vrei să fii un japonez adevărat, trebuie să escaladezi muntele Fuji și să mergi la cel mai mare templu al lor, în Ise. Eu le-am făcut pe amândouă.

În toată călătoria mea, în afară de Peru și de Thailanda, unde am plătit cazare, peste tot am stat prin couchsurfing sau am făcut voluntariat. Peste tot am gătit și, pe care-i prindeam, le făceam și masaj. Am vrut să întorc bunătatea oamenilor care mă cazau și îmi arătau împrejurimile. Îmi înflorise în cap ideea de a face un curs de bucătărie sau unul de masaj. Dar nu știam ce și cum.

După Japonia am plecat în China. Proastă alegere! Să te duci după Japonia în China e ca și cum ai pleca din cerul albastru și te-ai duce la 20 m sub pământ, să lucrezi în mină. E atât de poluat… Știi ce înseamnă să stai 21 de ore într-un tren în care nu se deschid geamurile și lumea fumează?!  Din Shanghai până în Guilin am supraviețuit cu niște măști 3M pe care mi le-a dat cadou un japonez… Mi le-a dat cu forța!

Uneori visam că aveam o zi normală de lucru. Că sunt la birou, că aștept o ofertă. Mă trezeam dimineața transpirată și obosită… Mă urmărea coșmarul ăsta, că o să mă întorc și o să muncesc același lucru.

În China m-am întâlnit cu o franțuzoaică. Eram cazate în același loc, făceam couchsurfing la o farmacistă, și i-am făcut masaj, că își scrântise piciorul. M-a întrebat: „Elena, tu ce faci acasă, faci masaj?” „Nu, am vândut asigurări.” „Păi cum? Faci atât de bine masaj…” Ea mi-a zis prima oară de cursurile de masaj din nordul Thailandei, că acolo se face cel mai bun masaj din lume. Cu o noapte înainte avusesem din nou coșmarul că eram la birou… Așa că mi-am spus: „Elena, trebuie să pui punct. Trebuie să faci ce-ți place! Deci ce-ți place ție?” „Masajul.” „Bun, pune mâna și caută un curs de masaj. Rupe odată pisica în două.”

Sâmbătă am avut visul, duminică am căutat pe Net cursuri de masaj în Thailanda. Am ales o școală care, deși mai scumpă cu 20%, oferea diplomă internațională. „Elena, OK, cu diploma asta poți să călătorești și să faci masaj.” Cursul începea peste șapte zile sau peste șase luni… Mi-am făcut calculele: după ce plăteam taxa de școlarizare, trebuia să trăiesc cu 10 dolari pe zi, pentru mâncare și cazare. Dar mi s-a părut OK pentru Thailanda, puteam să supraviețuiesc.

Am fost la școala de masaj TMC din Chiangmai. Are premii de la familia regală ca fiind cea mai bună școală de masaj thai și o grămadă de recunoașteri internaționale. Când am aterizat în Thailanda, la final de iulie, a fost pentru prima oară – după multele luni în care fusesem pe drumuri – când cineva în aeroport mă aștepta cu o tăbliță pe care scria numele meu. Nu știu cum e pentru alții, dar pentru mine a fost cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată… Numele meu scris și cineva care să mă aștepte. Am început să plâng, am luat-o pe doamna respectivă în brațe… Acum îmi dau seama că poate de asta i-am pus numele meu școlii pe care am deschis-o mai apoi – „Școala de masaj Thai – Elena Nastacă”.

Cu cât treceau zilele, cu atât mă îndrăgosteam mai mult de masaj. M-am dus la școala aia pentru că o franțuzoaică mi-a zis că e cel mai bun masaj din lume. Dar eu nu încercasem niciodată masaj thailandez! (râde) Din visul meu „o să călătoresc peste tot în lume și o să câștig bani”, am ajuns la „așa de bun e masajul ăsta că trebuie să mă duc acasă și să-l fac la români, că și noi merităm așa ceva”.

Mama a înțeles ce fac de-abia când m-am întors în țară și i-am făcut masaj. Mi-a zis: „Elena, tu știi că ăsta e primul masaj pe care l-am primit în viața mea?” Mama a crescut șase copii și nu primise niciodată un masaj… Am plâns. Mi-am dat seama câți oameni sunt ca mama. Și atunci dorința mea a fost și mai mare, să fac masaj în România.

Întoarcerea n-a fost ușoară. Pentru că tu pleci, vezi lucruri extraordinare, te transformi, dar pe ei îi găsești la fel… A fost un șoc mare. Vreo trei luni am fost în depresie.

Când m-am întors, pe card mai aveam 28 de milioane. 2 milioane jumate s-au dus pe  materiale ca să fac primele zece costume (nota mea – la masajul thai, clientul primește un costum). Vreo 12 milioane s-au dus pe două saltele de masaj și pe schimbarea obiectului de activitate al SRL-ului, din „intermediere asigurări” în „activități de formare profesională și activități de întreținere corporală”. Contabila mi-a zis: „Femeie, ești nebună!”

După aceea am încercat tehnica de vânzări directe pe care o știam eu. Adică mergeam la oameni care știau că fac masaj. Era subțirel la început. Erau atâtea autorizații de luat și mi-era frică să nu greșesc ceva… Am mai mers pe la soră-mea în Suedia să mai fac masaje, dar m-am întors.

În februarie am avut trei săptămâni în care m-am retras pur și simplu, în post negru și în tăcere. A fost greu – 21 de zile, singură, doar eu cu mine. După acele trei săptămâni am prins așa o poftă de viață, așa o putere… am știut că o să pot face masaj. Apoi totul a fost din ce în ce mai bine. Nu mi-a mai fost frică. Mi-am dat seama că viața e frumoasă, că merită trăită și merită să lupt pentru ceea ce vreau să fac.

La început lucram la mine acasă sau la client acasă. Când am început să am prea multe solicitări, am introdus taxă de transport, ca să forțez lumea să vină la mine, că era foarte obositor. Țineam cursuri în săli pe care le închiriam. Apoi mi-am deschis propriul centru, la 1 septembrie 2017. Știi cum e vorba aia românească „din căcat faci bici”? (râde) Fac de toate, și masaj, și promovare pe Internet, și cursuri, și manuale. Și sus am camere, ca să ofer și cazare celor care vin la cursuri sau tratament din alte orașe.

Mă trezesc că muncesc non-stop deși îmi propun s-o fac doar opt ore pe zi. Dar dacă mă sună lumea că îi doare, că au nevoie de ajutor, nu spun nu. Că asta e promisiunea pe care mi-am făcut-o:  „Mă întorc în România să ajut cât mai mulți oameni prin masaj.” Acum țin șase tipuri de cursuri. Nu mai lucrez în corporație, dar lucrez tot mult. Diferența este că eu sunt în poartă, eu dau cu capul și, în plus, am o libertate fantastică de creație. Dacă îmi trece o idee năstrușnică prin cap, o aplic. Vreau oglinzi în salon, îmi pun oglinzi. Eu decid în ce direcție se duce discursul meu, nu mai înfloresc. Sunt propriul meu designer.

Banii vin, banii pleacă. Eu doar mă uit la rezultate și zic „Uaaau, ce fain!” Înainte aveam un Excel cu venituri și cheltuieli. Acum… vreau să știu aproximativ. Și, când deschid portofelul, am bani. (râde) Nu vreau să țin strâns de bani, pentru că subiectul principal, acum, este creația. Am pornit de la masaj, apoi am adăugat cursurile, apoi o linie de producție pentru uniforme (cursanții au și ei uniforma lor), apoi o linie de producție pentru instrumentele specifice (ciocănele, dealuri), apoi import de creme de masaj din Thailanda, apoi producție de cremă de față (că mulți dintre clienți au piele sensibilă). Nu știu unde o să mă opresc! Am atâtea idei încât mi-ar mai trebui încă cinci perechi de mâini și încă 48 de ore. (râde)

Am făcut de trei ori până acum cursuri pentru juniori. Copilul vine cu mama și-l învăț masaj cu tălpile. Contactul fizic e foarte important, iar în ziua de azi oamenii nu prea se mai îmbrățișează. Așa, dacă pui mâna pe ei și-i masezi un pic, primesc dragoste. Se simte asta în corpul lor, că problema de sănătate vine și din lipsă de iubire.

După trei ani, adică vreo 7500 ore de masaj, după sute de corpuri pe care le atingi, începi să vezi și să simți lucruri. Uneori îmi vine să plâng lângă om. Dar nu pot, că trebuie să-l ajut. E interesant și dramatic în același timp. Omul intră pe ușă și, după primii pași, știu deja ce-l doare, de unde vine conflictul. Dacă vrea să vorbească – e bine. Dacă nu, eu oricum știu ce trebuie să îi lucrez.

Văd foarte multă suferință. Încerc să reacționez cu multă compasiune. Și mă rog. Cei din Thailanda spuneau că „A little bit of praying helps always”. Eu cred că 50% este tehnică, iar restul e credință. În rest, omul e în suferința lui. Dacă e pregătit să primească schimbarea, se va vindeca. Dacă nu, nu. Tu doar mijlocești procesul.

În dorința mea de a ajuta foarte multă lume, timpul devine limitat. Secretul e să trăiești prezentul, să te bucuri. De multe ori îmi place să ies afară ca să aud vântul cum cântă în frunze. Sunt momentele alea când simți cum îți curge sângele prin vene. Asta e frumusețea vieții! Ce-am învățat în călătoria mea este să mă bucur de tot și să fiu recunoscătoare de cât mai multe lucruri. Nu mă așteptam să fie oamenii atât de buni cu mine! Dacă ești atent, vezi că asta se întâmplă tot timpul.

Pe Elena o întâlniți în persoană la școala și centrul de masaj terapeutic thai care îi poartă numele (în Timișoara) și, online, pe Facebook

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *