Poveștile de iarnă – partea a II-a

Calendarul de decembrie cu povești continuă. Deschide următoarele 7 ferestre, ca să iei o porție de bucurie și de inspirație. 🌏💫

***

#8

Un păstor care mergea cu turma la păscut își pierde într-o pădure unul dintre viței. După lungi și zadarnice căutări, jură că – dacă va află cine i-a furat animalul – va oferi un miel drept ofrandă zeilor.

La scurt timp după aceea, în timp ce urca un deal, zărește la picioarele lui un leu ce se înfruptă din trupul vițelului dispărut. Înspăimântat, ciobanul își ridică brațele către cer și zice: „Abia am jurat că voi oferi un miel zeilor dacă reușesc să descopăr cine m-a jefuit. Acum însă, că l-am descoperit, aș vrea să adaug la jertfă și bivolul cel mai mare din turmă, numai să reușesc să scap cu viață.”

(„Păstorul și vițelul pierdut”, fabulă de Esop)

#9

Abraham Lincoln își întreabă secretarul: “Dacă numești coada <<picior>>, câte picioare are un câine?”

“Cinci!”

“Ba nu, patru. Faptul că-i spui cozii <<picior>> n-o transformă în picior.”

#10

Patru broaște mergeau prin pădure. Două dintre ele alunecă într-o groapă. Celelalte două se uită de sus și strigă: “N-aveți nicio șansă, e prea adâncă!”

Broaștele căzute ignoră comentariile și încep să sară. Cele de pe margine continuă să le spună: “Nu vedeți, n-are niciun sens?! E mult prea adâncă!”

Într-un final, una dintre ele renunță să mai sară în sus și, până la urmă, moare. Cealaltă însă încearcă în continuare. “Te obosești degeaba, las-o baltă! O să mori acolo,” se aude de deasupra.

Cu o ultimă sforțare, sare atât de sus încât nimerește pe iarbă, afară din groapă.

“Nu ne-ai auzit că nu se poate?! De ce-ai mai sărit?”

“Aaa, da?!… Sunt cam surdă de-o ureche; tot timpul ăsta am crezut că voi mă încurajați…”

(poveste Zen, autor anonim)

#11

Când Dumnezeu a creat lumea, a chemat la el toate creaturile, ca să le hotărască durata vieții. Măgarul a venit să-l întrebe: “Doamne, eu cât voi trăi?”

“30 de ani. Crezi că e destul?”

“Oo, Doamne, e cam mult. Gândește-te ce greu o să-mi fie, cărând poveri dintr-o parte într-alta. Te rog mai ia-mi din povară.”

Dumnezeu a avut milă de el, și i-a dat 18 ani de viață. Măgarul a plecat mulțumit și după el a venit câinele.

“30 de ani au fost prea mulți pentru măgar, dar pentru tine sunt numai bine, nu-i așa?”

“O, Doamne, gândește-te cât trebuie să alerg! N-o să mă țină picioarele și o să-mi pierd vocea de atâta lătrat. N-o să-mi mai râmână dinți în gură.”

Dumnezeu a fost de acord și i-a dat 12 ani. Apoi a venit maimuța.

“Doamne, pare că viața mea e ușoară, dar gândește-te că trebuie să fac mereu giumbușlucuri, ca să-i amuz pe oameni. Și, când îmi dau un măr, e mereu acru…”

Lui Dumnezeu i s-a făcut milă și i-a dat doar 10 ani de viață.

La final, vine și omul. “Vei trăi 30 de ani. Sunt îndeajuns pentru tine?”

“Doamne, dar de ce atât de puțin?! După ce am construit și eu o casă, am plantat un copac, mi-am făcut o familie… trebuie să mor?! Dă-mi, Doamne, mai mult de trăit!”

“Atunci îți voi da cei 18 ani ai măgarului.”

“Nu e îndeajuns,” răspunde omul.

“Plus cei 12 ani ai câinelui.”

“Tot nu-i suficient.”

“Plus cei 10 ai maimuței. Și gata, mai mult nu primești.”

Omul a plecat, nemulțumit de cât a primit.

Astfel, omul a ajuns să trăiască 70 de ani. Primii 30 sunt anii omenești, care se duc repede. Este sănătos, în putere, muncește cu drag. Apoi urmează cei 18 ani ai măgarului, când este încărcat de responsabilități. După care cei 12 ai câinelui, când stă într-un colț și mârâie nemulțumit, cu cei câțiva dinți rămași în gură. Și, la final, cei 10 ani ai maimuței – mintea nu-l mai duce, e caraghios, râd copiii de el.

(“Durata vieții”, de Frații Grimm, 1840)

#12

Un stăpân pleacă într-o călătorie și le dăruiește celoi trei slujitori ai săi niște talanți, fiecăruia după capacitatea lui. Primului – cinci , celui de al doilea – doi, iar ultimului – unul. Când se întoarce din călătorie, le cere fiecăruia socoteală pentru banii primiți.

Primul i-a investit pe cei cinci și are acum zece. “Bravo, ai fost bun și credincios. Vei primi și mai mult în viitor.”

Al doilea spune: “Stăpâne, doi talanți mi-ai dat, alți doi am câștigat cu ei.” “Bravo, ai fost credincios peste puține, dar peste multe te voi pune!”

Se apropie și al treilea: “Stăpâne, te știu om aspru și, temându-mă, am ascuns talantul în pământ. Iată, deci, ce este al tău.”

“Slugă necredincioasă și leneșă, luați de al el talantul și dați-l celui care are zece! Căci tot celui care are i se va da, iar celui care n-are, i se va lua și ce are.”

(“Pilda talanților”, prescurtată și parafrazată, din Noul Testament)

#13

În anul 336 î.e.n., Alexandru cel Mare vine să-l viziteze pe filozoful Diogene în Corint. Bărbatul – care avea puține posesiuni și dormea pe străzi sau în parcuri (Se spune că o bună bucată de vreme a trăit într-un butoi de vin.) – se odihnea liniștit în bătaia soarelui. Împăratul îl întreabă dacă poate face ceva pentru el, orice.

“Da, dă-te un pic mai încolo, că-mi stai în soare…” îi răspunde Diogene.

Împăratul exclamă impresionat: “Dacă n-aș fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene!”

Filozoful îi răspunde placid: “Dacă n-aș fi Diogene, aş vrea să fiu tot Diogene.”

(poveste adevărată, relatată de Plutarch)

#14

Povestea a 14-a e cea mai emoționantă și amuzantă mărturisire pe care am auzit-o anul ăsta în interviurile ZI DA, de la Miruna Stănculescu:

„Când fii-mea a plecat de acasă, la 19 ani, eu am avut o criză existențială. Și am să-i mulțumesc unui indian de la National Geographic care habar nu are că mi-a schimbat viața!

La un moment dat începusem să somatizez nemulțumirea, vărsam dimineața. Într-o zi de vară – țin minte că era foarte cald – după ce se întâmplase tot procesul care avea loc în fiecare dimineață, mi-am luat cafeaua și am încercat să mă urnesc spre birou.

Dar m-am uitat mai întâi la televizor, unde era un documentar despre India. Era acolo un indian care, zâmbind cu toată gura, povestea cum a găsit el ocupația de nișă care urma să-l mute dintr-un dormitor cu 12 perechi de picioare nespălate într-unul cu doar cinci perechi. Iar activitatea nemaipomenită despre care omul povestea fericit era să intre într-un canal la 4 dimineața, să strângă rahat în saci – la propriu – și să ducă rahatul cu roaba la căutătorul de aur din rahat, care era pe o altă scară de evoluție. (Așa am aflat că există și job-urile astea! Cică în India se pierde foarte mult aur aur, prin bijuterii de mici dimensiuni.)

Priveam la ăla care ieșea din canal, se spăla, nu vărsa și părea foarte fericit de situație, iar primul imbold a fost să mă uit la cheile mele de la mașină, care erau pe masă, și la aerul condiționat din cameră. „Băi, nu-i OK, ce dracu’, ce dracu ai mașină, stai în aer condiționat, la serviciu e civilizat; nici aur nu găsești, dar nici în rahat nu cauți.” Apoi mi-a picat fisa că, deși el caută în rahat și eu mă duc la Philips, de fapt eu intram în rahat și el se ducea la Philips, pentru că asta era percepția mea despre ce se întâmpla acolo.”

***

Prima săptămână a calendarului cu povești e aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *