Poveștile de iarnă – partea a III-a

Te pregătești de Sărbători? Îți ia doar cinci minute să împarți un zâmbet și o poveste. Inspiră-te din Calendarul de Advent ZI DA. 📕

***

#15

Într-o bună zi, un maestru hindus, obosit să-și tot audă elevul plângându-se de una și de alta, l-a trimis să aducă niște sare.

Când tânărul s-a întors, maestrul i-a spus să pună o mână de sare într-un pahar cu apă și să bea.

„Ce guste are?”

„Amar…”

Maestrul a zâmbit, după care i-a cerut tânărului să arunce o mână de sare în lac.

„Acum gustă din lac. Cum ți se pare?”

„Apa e destul de proaspătă…”

„Simți sarea?”

„Nu.”

Maestrul îi ia mâinile elevului și-i șoptește: „Durerea din viață e ca sarea. Nici mai multă, nici mai puțină. Cantitatea de durere rămâne mereu la fel. Dar gustul amar pe care-l simțim ține de recipientul în care punem durerea. Deci, atunci când simți durere, ceea ce poți face e să-ți lărgești percepția lucrurilor din jur… Să nu mai fii un pahar, să fii lacul.”

#16

Odată a venit la mine un copil cu o torță aprinsă.

„De unde ai adus lumina?” l-am întrebat.

A stins-o imediat, după care mi-a răspuns: „O, Hasan, spune-mi unde s-a dus și atunci îți voi zice și eu de unde am adus-o.”

(poveste de Hasan Al-Basri, 642-728)

#17

O broască bătrână și înțeleaptă îi explică unei broaște tinere cum stă treaba cu echilibrul în natură.

„Vezi musca aia de acolo, care mănâncă o larvă? Și acum – hap! – o înghit eu pe ea. Totul face parte din marea schemă a lucrurilor.”

„Dar nu e rău să omori ca să trăiești?” întreabă broasca tânără.

„Depinde…” răspunde broasca bătrână, exact înainte să fie înșfăcată de un șarpe.

„Depinde de ce?!?”

„Depinde de unde privești lucrurile – din exterior sau din interior,” se aude vocea sugrumată a broaștei, din gura șarpelui.

#18

Era odată un dragon care bântuia prin China, zbura din sat în sat și omora tot ce-i ieșea în cale – vite, câini, oameni. Așa că țăranii au chemat un mare vrăjitor, ca să îi scape de așa patimă. Vrăjitorul le-a spus: „Nu pot omorî eu însumi dragonul, pentru că – oi fi eu vrăjitor – da’ mi-e frică. Însă îl voi găsi pe cel care poate face asta.”

Zis și făcut. Se transformă în dragon și se pune la capăt de pod, astfel încât toată lumea care nu știe cine e de fapt se sperie și se întoarce din drum.

Într-o bună zi, un călător se apropie de pod, se uită la dragon, după care se cațără linșitit pe el și-și continuă drumul mai departe.

Vrăjitorul ia imediat formă umană și țipă după bărbat: „Prietene, întoarce-te, stau aici și te aștept de câteva săptămâni!”

#19

„Mama m-a transformat în om de știință fără să vrea. Toate celelalte mame evreice din Brooklyn își întrebau copiii după școală: «Deci? Ce-ai învățat azi?»

Nu și mama. Ea îmi spunea: «Izzy, ai pus vreo întrebare bună azi?»Diferența asta – să pui întrebările bune – m-a făcut om de știință.”

(de Isidor Isaac Rabi. A descoperit rezonanța magnetică nucleară și a câștigat premiul Nobel pentru fizică în 1944.)

#20

În anul 2011, Bronnie Ware, o asistentă medicală din Australia, a consemnat într-o volum cele mai frecvente regrete ale oamenilor pe care îi îngrijea (și care mai aveau doar câteva luni de trăit): „Top 5 regrete ale celor care mor”. Care sunt alea?

Nr. 1: „Aș vrea să fi avut curajul de a trăi o viață în acord cu mine, nu cu ceea ce alții așteaptă de la mine.”

Nr. 2: „Aș vrea să fi muncit mai puțin.”

Nr. 3 „Aș vrea să fi avut curajul de a-mi exprima sentimentele.”

Nr. 4: „Aș vrea să fi ținut legătura cu prietenii.”

Nr. 5: „Aș vrea să-mi fi permis să fiu fericit.” („Este o remarcă surprizător de frecventă” – nota Bronnie – „mulți dintre pacienți își dădeau seama, la finalul vieții, că fericirea e o alegere.”)

#21

Un bătrân trăia într-un sat. Mereu morocănos, mereu nemulțumit. Toată lumea se săturase de el. Cu cât treceau anii, cu atât devenea mai posac. Vecinii îl evitau, pentru că proasta lui dispoziție era contagioasă.

În ziua în care a împlinit 80 de ani, ceva neașteptat s-a întâmplat. Prin sat circula zvonul: „Moșneagul nu se mai plânge de nimic, ba chiar a început să zâmbească!” Așa că toata lumea s-a adunat la al acasă, ca să afle ce și cum. „Ce-ai pățit, tataie, ce s-a întâmplat?!”

„Nimic special. 80 de ani am tot căutat fericirea, fără s-o găsesc. După care m-am resemnat: m-am hotărât să trăiesc fără ea și doar să mă bucur de viață. Așa că acum sunt fericit.”

#22

Doi călugări budiști călătoreau împreună, pe un drum de țară. Dintr-o dată, începe să plouă torențial. La o răscruce, întâlnesc o fată tânără și frumoasă, îmbrăcată într-un kimono de mătase, care nu poate să treacă din cauza mocirlei.

„Haide, te ajut eu,” spune primul călugăr și-i întinde mâinile. O ia în brațe și o lasă de cealaltă parte. Al doilea călugăr nu spune nimic și-și continuă drumul în tăcere.

Odată ajunși la templu, nu se mai poate abține și-și întreabă colegul: „Noi n-avem voie să fim pe lângă femei. E periculos, de ce ai făcut asta, de ce ai luat-o în brațe?!”

„Eu am lăsat-o de cealaltă parte a drumului,” îi răspunde călugărul. „Tu de ce o mai cari încă?”

#23

În 1982, tânăra Joanne, pasionată de limbi străine, a aplicat la Universitatea Oxford și a fost respinsă. A ajuns la Universitatea din Exeter și, după absolvire, a lucrat ca secretară la Amnesty International. În 1990, într-un tren care mergea de la Machester la Londra, i-a venit ideea unui roman despre un băiat care merge la o școală pentru vrăjitori.

A urmat o perioadă grea: Mama i-a fost diagnosticată cu scleroză multiplă și a murit. Joanne s-a căsătorit și a născut o fetiță. Pentru că soțul a devenit abuziv, a fugit de acasă, doar cu bebelușul și cele câteva capitole din cartea la care lucra. A ajuns să trăiască din ajutor de la stat și să se lupte cu o depresie cronică.

„Punctul cel mai de jos a devenit fundația pe care mi-am reconstruit viața,” avea să declare mai târziu. În anii care au urmat, și-a trimis manuscrisul către 12 edituri – toate au refuzat-o. Până la urmă, una dintre ele a decis să publice o ediție limitată și a sfătuit-o pe Joanne să-și schimbe numele, pe motiv că un bărbat ar avea priză mai bună la publicul tânăr masculin.

Joanne a devenit JK Rowling, iar cartea publicată în 1997 a fost primul volum din Harry Potter…

În 2016, averea scriitoarei a fost estimată la £600 miloane.

#24

Moș Crăciun – bătrănul dolofan, cu barbă lungă, albă și haine roșii. Ai zice că imaginea lui e… de când lumea. Ei bine nu, e de când… Coca Cola.

În 1931, compania l-a angajat pe ilustratorul Haddon Sundblom să creeze imagini/reclame cu Santa Claus. La început, Sundblom, inspirat de un poem al lui Clement Clark Moore despre Moș Nicolae, l-a pictat pe prietenul său, Lou Prentiss, care lucrase toată viața în vânzări. Când Lou a murit, Sundblom a început să se picteze pe sine, uitându-se în oglindă. Oamenii s-au îndrăgostit de imaginea lui Santa și au început să trimită scrisori către Coca-Cola de fiecare dată când observau o schimbare în imagine – ca de exemplu dispariția verighetei de pe deget. „Ce s-a întâmplat cu doamna Claus?!”

Din 1931 până în 1964, reclamele la Coca Cola l-au arătat pe Moș Crăciun aducând jucării copiilor, râzând, oprindu-se ca să citească scrisori și… bând câte o sticlă de Coca Cola.

***

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *