Să horești, să muncești, să iubești

Ai cunoscut vreun „tezaur uman viu”, din patrimoniul UNESCO? Nici eu. Până sâmbăta trecută, când am întâlnit-o pe Teodora Purja.

Lelea Teodora este „horitoare din grumaz”, printre foarte puținii rămași în România. La 77 de ani, horește la ea acasă, în Agrieș, prin curte, pe dealuri. Dar anul acesta horește din când în când și la București, împreună cu fiica sa, Lenuța, direct pe scena Teatrului Național, în spectacolul „Pădurea spânzuraților” (Liviu Rebreanu s-a născut chiar la ele în comună). „Vocea de aur a văii Țibleșului” (așa cum i se spunea înainte să fie declarată „tezaur uman”) are o zestre de hore, pricesne [cântări bisericești], colinde vechi, cântece de nuntă, de război, de cătănie. Și mai are o bucurie cu zâmbete largi, plus o poveste de viață punctată de regionalisme dulci: „amu”, „diac”, „fomeie”, „voroviră”, „ficiori”. 

***

Io-s horitoare din Agrieș,o țărancă simplă care a horit horele pe dealuri, la șezătoare și la lucrul câmpului. Am învățat de la bunici, de la părinți, de la femeile care veneau la câmp. 

Am fost cinci frați– două surori și trei ficiori. Nu mai trăiește niciunul. Io am fost a’ mai mică. 

Nu-s bătrână, numa’-s de mult. (râde)Am 77 de ani. Mai pot trăi, cât de mult. Păi ce, să îmbătrânesc și să mor?! (râde)

Tata a fost dascăl, la biserica din sat. La noi se zice „diac”. 

Fomeile pe vremuri horeau, dar nu toate,doar alea care aveau horea-n grumaz. Ce e aia? Adică horeau cu noduri, cu lovitură de glotă. Nu poate oricine cânta așa. Eu am moștenit de la bunica. Și Lenuța de la mine. 

Bunica mea horea când torcea la caier.Mai demult nu erau aniversări, nu sărbătoream ziua de naștere sau ziua de nume. Era eveniment când era o clacă de cânepă sau toamna când desfăceam la porumb. Se culegea de pe câmp și se aduna într-o șură – mai mult de patru care. Seara, fetele și feciorii se adunau, vreo 10-15, și desfăceau porumbul cela. Mai era câte un băiat care știa a zice cu fluierul. (Și cu fluierul se cam gată, că nu prea cântă tineretul la fluier.) Când gătam de desfăcut pănușile, se cânta și se juca după fluier. 

De la 1 noiembrie, când gătai cu lucrul câmpului,începeau șezătorile. Fetele de la 13-14 ani în sus mergeau la șezătoare și torceau, caier de cânepă. Feciorii veneau la șezătoare mai târziu. La fomeia care ne lăsa cu șezătoarea îi mai duceau părinții câte un car de lemne. Noi, fetele, duceam petrol, că torceam la lampă cu petrol. Ne adunam pe la 6-7 și stăteam până la miezul nopții. Torceam, vorbeam, jucam când veneau feciorii. Dar nu foarte mult, că aveam te lucru. Că ne întreba mama acasă: „Tu, copilă, ce-ai lucrat la șezătoare de-ai venit cu fusele goale?” 

Hainele toate le făceam noi.De la 7 ani îți dădea mama caier de cânepă. Noi toceam habucii, (din care făceam primăvara la feciori pantaloni) și mamele urzeala, fuiorul (firul mai subțire). 

Horea se învăța de la o femeie la alta.Nu era radio pe atunci. Am știut destule, mai multe ca amu. Hore, strigături, cimilituri. O cimilutură e o ghicitoare. „Ce stă pe apă și nu se udă?” Umbra! Sau „Cică vine, suie, bagă, scoate, coboară și se duce. Ce e?” (râde)Hornariul.

Eu n-am făcut școală.Am cinci clase. Atâta s-o învățat la noi. Dar n-o fost grea viața, că mi-o fost dragă munca. Și cred că o fost mai faină viața atunci ca amu. O fost oamenii mai apropiați de Dumnezeu, se ajutau unul cu altul, era prietenie. Trăiai viața cu dragoste. Începeai de primăvara la sapă, te împrumutai cu oamenii, câte șapte-opt, trecea ziua de nici nu știai că te frige soarele. Venea vremea secerii, te împrumutai cu femeile. Acolo voroveai câte și mai câte. Iarna – cu șezătorile. În postul Crăciunului erau clăci de cânepă, te distrai acolo… Amu se adună tinerii doar de Anul Nou, în rest e pustiu satul. Înainte era o veselie… O doua zi de Crăciun – joc, ziua de Anul Nou – joc, ziua de Bobotează – joc. Mai în cursul câșlegilor, dacă nu era nuntă, era joc. 

La 18 ani m-am căsătorit,la 20 de ani am avut un băiat, Emil, care e în Banat amu, nu-i cu mine acasă. A făcut o școală de poliție, pe vremea lui Ceaușescu, așa că l-au repartizat acolo. Și acolo a rămas. 

La cinci ani după băiatam avut-o pe Lenuța.

Teodora și Lenuța Purja

Eu horesc când mă scolși lucrez prin ocol. Că am animale – porci, găini. Prima data cânt o priceasnă. Zic de Dumnezeu, de Maica Sfântă, de Isus Cristos. Pricesnele le-am învățat de la tata, care știa multe și ni le cânta acasă.

Horea-n grumaz a cântat-o bunica mea, „mama bătrână” – așa îi ziceam noi. Când torcea, horea. Și eu înapoia ei, cum puteam eu pe atunci. După ce a murit ea, am tot început și eu să horesc din amintire. 

Mama mai legăna copiii și horea.Cu piciorul legăna copilul și cu mâinile torcea. Dar ea nu știa cu noduri. Niciun frate de-al meu n-a horit cu noduri, numai eu am moștenit-o pe bunica. Nu știu de ce…

Când am fost fată și copilă, nu prea hoream …Unde să horești? Numai la sapă, la secere și la fân. Când era șezătoare sau o clacă, nu hoream de astea. Hoream cu „badea”, cu „Busuioc pe clop încins, frumos dragul ne-a cuprins, m-a cuprins într-o părere, știu că după el n-oi mere.” 

La câmp hoream când nu eram obosită. La seceră ziceam „Du-te soare către deal, că mă mână ca pe cal.” (izbucnește în râs) „Adă mâna, măi răzor, că de tine mi-o fost dor.”

Lucru și astăzi. Copiii îmi zic să nu mai sap, dar degeaba. Ei zic ca ei și eu fac ca mine. (râde)Nu pot să trăiesc să nu lucru. Am grădină mare în care pun fasole, cartofi și grădinuță în care pun ceapă, morcov, pătrunjel, roții. Tăt, tăt!

Am rămas singură acum 24 de ani.Mi-o fost greu; o trebuit să lucru și lucrurile bărbătești. 

Nu-mi place la oraș.Ce să fac eu acolo, neavând serviciu sau pensie?! Mă duc și stau o zi la Bistrița, la Lenuța, de-abia aștept să viu acasă. Nu e libertate, nu e aer, nu e apă. Nu e nimic ca la noi la țară.

Mă îmbrac în costum popular în toată duminicași merg la biserică. La sfârșitul slujbei, cântăm priceasna. Avem cam 100 de costume populare în familie, făcute de mine, făcute de mama, făcute de bunica. Am avut mai multe, dar nu le-am dat nicio importanță, cum nu i-am dat importanță la vocea mea, asta cu noduri. Am stricat catrințele, le-am făcut mai înguste; pe altele le-am pus pe praguri, ca preșuri. Acum, că se gată, le-am dat importanță. Pe atunci râdea lumea de tine: „Ia uite, umblă cu cămeșa lu’aia bătrână.” 

Când era Lenuța în clasa a XI-a și erau la mine fomei cu caierul de cânepă, ne-a zis: „Horiți-mi o horă de aia din bătrâni.” Eu, în batjocură așa, i-am zis: „Stai, tu, să-ți horesc cum horea mama bătrână.” Și am început a hori cu noduri. „Ți-o spui, da’ să n-o cânți nicăieri, că ești de râsul lumii cu asta. Numa’babele le horea mai demult pe câmp și la caier. ” Dar ea a horit-o la Bistriția. Așa a auzit-o Gruia Stoia și a chemat-o la București. Și pe mine cu ea. 

În 1987 m-au chemat la radio.Am zis „Ce să fac eu la București cu horele mele?! Mă duc să mă fac de râs pe acolo…” Aveam săpători, era prin iunie, și a venit primarul să-mi zică: „Să te duci la București!” „Domnu’ primar, nu vezi că am aici șapte săpători?! Amu mă duc acasă să le aduc de mâncare.” „Du-te repede, la 4 ai tren.” „Nu mă duc nici să veniți cu pușca, domnu’primar! Am de lucru. Ce să fac eu în București? Cum să horesc pe la radio, vai de mine? Nu mă duc…” Zice: „Nu te duce. Că orice necaz l-ai avea matale și ai veni la consiliu… nici eu nu te-oi ajuta.” (râde)Ne-am sfădit un pic. Și m-am dus. 

M-au mai chemat și al doilea an la București.Nu m-am dus, că era postul Paștelui. Nu știu cât o trecut de atunci, dar a venit la noi în sat Presfințitul Macarie, Episcopul Europei de Nord, care culegea colinzi, hori. A venit cu deacul nostru la mine acasă, să le horesc hori. Când i-am horit asta cu noduri, a rămas tare surprins… Apoi a scos o carte – a făcut lansarea la Bistrița – și m-o chemat. Atunci am mai ieșit și io la iveală așa. Am cântat o hore pe scenă… Am crezut că pică toată sala aia pe mine, de emoție și de rușine. Cum să horesc eu într-o scenă, într-atâția domni, atâția preoți! … Acum deschid „Pădurea spânzuraților” la București, cu o mie de spectatori. (râde)

La Bistrița s-au strâns toți lângă mine și mi-au zis ce voce bună am. Aveam voce mai bună ca amu, că era „de 50 de ani”, nu „de 80”. Slăbește omul, slăbește și vocea. Ești mai amorțit, nu mai poți duce doina cum ai dus-o când ești tânăr. Vocea e ca lucrul. Și la voce trebe putere, trebe curaj! 

Când mă trezesc dimineața, la ora 5, mă gândesc la Dumnezeu. Să-mi deie sănătate și înțelepciune. Că mai mult de-amu nu-mi trebe. Să-mi ține bunul Dumnezeu memoria, să nu mi-o pierd și să nu mai știu cine sunt, că atunci e bai. 

Când horești la noi pe deal,răsună pădurea și muntele Țibleș, se aude ecoul pe văi… E un sentiment unic ce-l trăiești acolo. Haideți să vedeți! Da’ ce, cum vin eu în București, dumneavoastră nu puteți veni la Agrieș, n-aveți mașină? Veniți să vedeți cum e la țară, cum trăiesc eu, cum muncesc. Nu-s o fomeie fină…

***

Lelea Teodora n-are pagină de Facebook, dar o puteți contacta prin fiica ei, Lenuța, care îi duce harul (și al horitului, și al povestitului) mai departe. Ne vedem la vară la Agrieș?

FOTO: Facebook Lenuța Purja

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *