Tiberiu Balica – viața unui prof de surf sau cum să urmărești vara în jurul lumii

Într-un anume moment, într-un anume loc, poţi să fii lovit de o fericire nemaiîntâlnită. Asta i s-a întâmplat lui Tiberiu Balica în 2008, în apa din Tenerife, la apus de soare. După care a decis să-şi trăiască viaţa în căutarea acelei senzaţii. Valul l-a dus înspre surf.

Într-o seară de vară, pe Dâmbovița, mai exact între Piața Unirii și Biblioteca Națională, poți să vezi barca de la Apa Nova care curăță brădișul din râu și câțiva oameni care plutesc agale, pe plăci de stand up paddle (adică niște plăci de surf mai mari, de pe care guști, în siguranță, liniștea de sub picioare). Tiberiu Balica, în pantaloni scurți, stă rezemat pe una dintre pernele de pe pontonul Rowmania. Tibi (așa îi zic prietenii) spune că viața cea mai frumoasă e lângă apă. Acum e prof de surf și de stand up paddle, care își petrece iernile în insule calde. Înainte era expert contabil, la București. Viața a curs, se pare, în altă direcție…

La 28 de ani am ajuns în Tenerife într-o vacanță superieftină cu prietenul meu cel mai bun. Mi s-a dus gândul direct la surf. „Insulă, ocean… trebuie să faci surf.” Deși nu prea știam cum se face sportul ăsta, m-a atras întotdeauna ideea de ocean, de valuri de apă. Când eram mic, am făcut înot de performanță. După care am stat departe de apă multă vreme. Prima reconectare cu apa a fost când m-am apucat de snowboard –  și acolo e tot un fel de stat pe apă, numai că e înghețată, e solidă. Apoi am simțit că mă atrage ceva spre mare, spre ocean.

Atunci am făcut primul curs de surf, cu un român. Când l-am văzut pe plajă pe Gheorghe învățându-i pe alții, mi-a picat maxilarul. Prima dată am luat un val norocos, nu-mi dau seama cum, poate ne-am prins cineva. După care și eu și prietenul meu am fost pilaf. N-am mai făcut nimic. Am cerut să ieșim afară că nu eram în stare. Eram și frustrat, pentru că aveam o părere foarte bună despre aptitudinile mele ca înotător, despre echilibru, despre rezistență.

Țin minte că m-am uitat în jur, era un munte mare în față, cu un pic de zăpadă pe vârf, eram într-o apă caldă și toată lumea din jurul meu zâmbea așteptând. Muntele era lovit de niște raze de soare, era apusul. Vedeam portocaliu, verde, roz. Și mi-am zis „băi, unde dracu’ sunt?” Nu mai simțisem așa ceva frumos niciodată. Era un apus de soare în apă. Toată lumea era fericită, totul era colorat, peisajul era paradisiac – muntele, palmierii… M-a prins ideea de fericire totală, fără să fiu pe val neapărat. Și n-am vrut ca momentul ăla să nu mai vină, am căutat să-l mai simt o dată, și încă o dată. Cred că așa pățesc oamenii cu drogurile. Îți place o dată, după care mai vrei, mai vrei. 

Dup-aia m-am ambiționat și am început să învăț. Surfing-ul e foarte greu de învățat. Dacă n-ai mintea relaxată, focusată, în concordanță cu natura, în echilibru cu lumea din jurul tău, nu-ți iese nimic. La început, făceam zilnic meditație vipassana, adaptată de mine – încercam să mă gândesc cum intră aerul pe nas și iese pe gură. M-au ajutat și artele marțiale, care m-au învățat să fiu atent la energia din jurul meu.

La surfing înveți să-ți calmezi mintea, să te liniștești, să nu trăiești în viitor sau în trecut, să fii doar în momentul prezent. Cred ca asta am făcut eu la apusul ăla de soare, atunci – am trăit prezentul cu toată ființa mea. Și am vrut să-l mai retrăiesc. Îl regăsesc acum în tot felul de momente – când sunt pe apă, când fac cursuri cu cineva, când interacționez cu lume care vrea să învețe.

După ce m-am întors din excursia aia la București, timp de două zile am stat la birou și m-am cam uitat prin spatele Excel-ului. (râde) Pe vremea aia eram analist financiar. Raportam la greu, analizam, adunam infirmații. Adică cifre… Nici acum nu fac lucruri total diferite. Stau mai mult pe afară, ce-i drept, dar mă ocup și cu cifre. Am înființat o asociație sportivă, deci nu mai poate funcționa totul numai din pasiunea mea, trebuie să atrag membri, să organizăm excursii pe tot felul de lacuri și râuri. Am activitate non-stop.

Trecerea de la jobul de analist la cea de instructor de surf nu s-a întâmplat cât ai bate din palme: „Na, mi-am descoperit eu menirea.” Nu se poate chiar așa, pentru că n-aveam resurse. Am lăsat lucrurile ușor ușor să curgă. Nu m-am stresat cu nimic, nu mi-am zis „Eu vreau foarte mult să fac asta!”. Poate că există un destin, nu știu. Am simțit fericirea aia, dar n-am avut să mă teleportez direct, din nou acolo. Am avut o dorință fără pic de atașament.

Când te uiți la un om care face surf e ca atunci când privești pe cineva dansând. Câteodată vezi un dans în care doar o persoană dansează frumos, alteori amândouă dansează bine… Numai că valul e ăla care dansează cel mai bine, iar omul încearcă să țină pasul cu el. Când valul e organizat, curat, are o curbă – niște forme feminine – , te bucuri privindu-l. Iar când nu vezi niciun surfer pe el, îți pare rău, că n-a dansat nimeni cu el.

Trecerea de la stadiul de elev într-ale surfului la cel de profesor s-a întâmplat de nevoie. În Tenerife am participat la cursuri ajutând instructorii care erau acolo. A fost o motivație extraordinară, pentru că am realizat că sunt în locul potrivit, la momentul potrivit și că nu am de unde altundeva să învăț chestia asta. Vreo lună am stat într-un garaj, altă lună la cort… N-a fost parfum. Dar mi-a plăcut să învăț atât de mult, încât nu mă gândeam unde stau. Eram atât de fericit! Seara făceam antrenament la sală, apoi mergeam la saună, făceam duș, ieșeam pufos de acolo, după care mă duceam să dorm la cort. Eram foarte relaxat.

Mi-am pierdut total conectarea cu vârsta – că la 30 de ani tresă fii într-un fel, la 35 într-altul… Am rămas concentrat pe niște lucruri și nu m-a mai interesat absolut nimic altceva, decât să învăț surf și să trăiesc senzația aia. Dacă îmi rulau în background lucruri ca întemeierea unei familii… nu le-am sesizat. Focusul meu era să stau cât mai mult timp în apă. Prietenii își imaginau că stau la plajă toată ziua, pe o insulă… nu era chiar așa. Era de muncă – și de vânzări, și de salahor.

Munca pe care o simt cel mai bine și acum e atunci când învăț pe cineva. Așa simt că pot să aduc un plus de valoare în viața unei persoane, că dau mai departe un lucru pe care l-am învățat atât de greu. M-am chinuit ani de zile și mi-am dat viața peste cap ca să învăț lucrul ăsta.

Tiberiu Balica

Viața a curs cumva în direcția asta. N-am făcut lucruri foarte importante, dar am urmărit un sentiment, o senzație, nu o activitate sau o meserie. Partea cu predatul a venit natural, pentru că părea singurul mod de a sta acolo, de a fi lângă apă. La început nu știam nici spaniolă…

Menirea o cauți toată viața, pentru că lucrurile sunt într-o continuă schimbare. Nu e nimic pe care să-l găsești și să zici „Gata, e sfârșitul drumului!”. E doar o etapă, care de fapt e o deschidere către altă etapă. E un drum și atât.

Zilele mele arată luminos; cu stilul ăsta de viață, am păcălit total iarna. În septembrie plec în Portugalia, unde avem niște tabere de surf. Apoi din octombrie până în decembrie sunt în Tenerife. În februarie sunt în Bali, în martie în Ecuador și în aprilie în Peru. În mai vin acasă la pontonul de pe Dâmbovița.

Ai mei nu s-au obișnuit nici acum, zic că e mai bine să mă angajez undeva, ca să știe că sunt în regulă. Cred că mă cred cam scrântit la cap. Au digerat greu chestia asta, că n-au cum să afle de mine, câteodată cu săptămânile. Când m-am dus prima dată în America de Sud, m-am cam „pierdut” pe acolo, n-am mai avut mobil, sunam de la telefoanele publice.

E o diferență fină între frica-spaimă și frica-respect. A doua înseamnă să nu te supraestimezi și să încerci să fii destul de sensibil cât să simți pericolele din jur, nu să le anticipezi sau să ți le închipui. Și să respecți niște forțe care nu depind de tine. Când te înspăimânți, deja trăiești în anticipare. Mi se întâmplă și asta, când sunt pe vreo coamă de val de nu-mi vine să sar. (râde) Cu spaima aia încerci să negociezi.

Incredibil ce noroc am avut la început. Ne cumpărasem niște plăci de stand up paddle, că voiam să promovăm sportul ăsta în România, unde nimeni nu știa de el. Am început să ieșim cu ele pe lacurile din București. Învățam toată lumea care era interesată să se suie pe placă și să facă ture. Într-o zi, am vrut să venim aici, pe Dâmbovița. Am ajuns la Apele Române, iar oamenii de acolo ne-au zis că tocmai face Ivan Patzaichin o competiție de canotcă. Am venit în ziua respectivă, am participat la competiția de vâslit și l-am întrebat dacă putem să intrăm și noi cu niște plăci pe apă, a doua zi. A zis că e OK. Când mi-a strâns mâna, am zis că mi-o rupe. (râde) Și așa am ajuns să facem stand up paddle aici, în mijlocul Bucureștiului, la Academia Rowmania, care este un parteneriat între SUP Academy și Rowmania, brandul promovat de Ivan Patzaichin.

Stand up paddle e cel mai bun antrenament pentru surf, când nu sunt valuri. Stai în picioare pe placă și vâslești. Îți folosești toate grupele musculare, poți să faci din el un training exploziv sau poți pur și simplu să plutești pe apă și să vezi natura din jur. Noi facem două tipuri de excursii: unele aproape de București, la 20 km în nord și în sud, altele în care mergi până la capătul hărții – Cheile Nerei, Cazanele Dunării, Delta Dunării. La chei și la cazane explorăm un peisaj mai montan;   în Deltă e mult stuf, sar peștii pe lângă noi, mi-aduce aminte de bazinul Amazonului.

Aici, în mijlocul orașului, recreăm un spațiu natural – un pic de Cheile Nerei, un pic de Delta Dunării, un pic de plajă, o să avem în curând hamace… Un anunț important: Nu uitați Autan-ul!

Pe Tibi îl găsiți în persoană de luni până joi, de la 19-21, la Divertiland, din mai până la sfârșitul lui august. În weekend, puteți să mergeți cu el în excursii cu stand up paddle. În restul anului, vă poate învăța surf prin Portugalia, Tenerife, Peru, Bali. Online îl întâlniți pe supacademy.ro, Facebook și Instagram.

Foto: Tiberiu Balica – facebook, Alexandru Prepelita

One thought on “Tiberiu Balica – viața unui prof de surf sau cum să urmărești vara în jurul lumii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *