Tiberiu Soare – vânătorul de stări privilegiate

Tiberiu Soare are 36 de ani și-și consideră meseria o vocație; dirijează operă și muzică simfonică, dar îi sclipesc ochii și când vorbește despre Pink Floyd. De aproape un an, este dirijor șef al Formațiilor muzicale Radio, o poziție despre care apucă să povestească la o țigară, în fereastra dintre două repetiții.

E îmbrăcat în blugi și poartă în geantă o partitură plină de adnotări, pe care a studiat-o timp de trei luni, ca să poată dirija un concert de o oră și jumătate. „De ce?“ – asta i se pare întrebarea esențială în meseria lui.

După câțiva ani buni de lucru împreună, dirijorul șef formează o echipă cu orchestra respectivă. Dacă ajung să se înțeleagă foarte bine și lucrurile merg exact cum trebuie să meargă, orchestra ajunge să fie recognoscibilă de către urechile specializate, fără să mai fie nevoie să scrie pe coperta CD-ului ce e. De exemplu – pentru pasionați – dacă asculți o înregistrare cu Berliner Philarmoniker din anii ’70 cu Herbert von Karajan, știi că-i Berliner; adică o recunoști ca amprentă sonoră chiar dacă n-ai ascultat niciodată lucrarea respectivă în interpretarea lor. Dar poți să spui „Dom’le, e Berliner sau, în orice caz, e o orchestră care seamănă teribil de mult cu Berliner în anii ăia.“ Pentru că au o anumită amprentă sonoră – celebrul legato de tip Karajan.

Nu prea sunt un om de echipă pentru că am fost format cu un tip de educație mai de modă veche. Plus că meseria de dirijor, începând din faza de studiu – nu vorbesc de lucru – nu prea implică mai multe persoane. Ești tu cu problemele tale și te lupți cu ele până… ori omori balaurul ori te omoară el pe tine. Asta nu înseamnă că nu-i respect pe cei care se află în fața mea. Mai ales că un dirijor principal e un fel de primus inter pares. Adică toți cei de acolo, din orchestră, trebuie să se bucure de încrederea dirijorului principal și să simtă cumva că sunt la egalitate, dar că el este cel care coordonează toată povestea. Cred că timpul dirijorului autoritar și cam monarhist – ca să zic așa – a cam trecut.

Consider că Orchestra Națională Radio trebuie să cânte și Bach. E foarte important, e ca și cum ar face o cură. La Bach se pun la punct foarte multe lucruri – și de ordin tehnic, și de intonație, și de culoare orchestrală, și de ritm. Bach e alfa şi omega în toată povestea asta cu muzica. Totdeauna e bine să te întorci la Bach. Din când în când mai faci câte-o vizită pe la bătrânul Bach, că are întotdeauna ceva să te învețe.

E foarte important să lucrezi cu alte orchestre. Știi, oamenii care lucrează de foarte mult timp împreună au tendința naturală de a începe să se cunoască unul pe altul foarte bine – orchestra cu dirijorul. Și-atunci multe lucruri ei deja le ghicesc, se creează un fel de simbioză. E o relație foarte frumoasă din punctul ăsta de vedere, dar care are și un anumit efect soporific, de intrare în rutină. Chestia asta trebuie evitată, și pentru orchestră, pentru că se creează niște reflexe condiționate pe care eu nu le doresc neapărat acolo.

Fiecare dirijor caută nu atât originalitatea, pentru că – sincer să fiu – nu sunt înnebunit după prezumția de originalitate care planează asupra tututor geniilor neînțelese în ziua de azi, cât prospețimea punctului de vedere asupra unei partituri. Adică să nu fie o viziune tocită. Toceala asta poate fi generată și de ascutări repetate. De asta mă cam feresc să ascult, când lucrez. Relația asta dintre dirijor și partitură e una foarte specială și nu trebuie mediată de vreun mijloc sonor de redare, un CD player sau un MP3 player.

Când aveam vreo 20 de ani, mergeam pe ideea platonică „frumusețea e adevărul“. Dacă o partitură e frumoasă, ea trebuie să reflecte și un adevăr. Adică muzica ar avea, vezi Doamne, nu numai o latură estetică, ci și de ordin epistemologic – poți cunoaște. Muzica poate deveni o metodă de cunoaștere a lumii sau măcar de interogare; un mijloc de a pune întrebările fundamentale. Când am intrat în viața profesională, de-adevăratelea, mi-am dat seama că straturile sunt mult mai numeroase și mai profunde.

Am auzit de multe ori întrebarea asta din public: „Dom’le, da’ ce-a vrut să spună?“ Până când mi-am dat seama, într-o seară, că nu vrea să spună ceva ci-ți arată. Arta, muzica îți arată… ceva. Nu știu să zic altfel. Ce-a vrut să spună? Aia e treaba ta să-i găsești un sens. Ea se mulțumește să-ți arate. Dacă te cramponezi de întrebarea asta, „Ce-a vrut să spună – de exemplu – Brahms în Simfonia a II-a?“, una la mână – e o eroare de ordin denotativ. Muzica nu e neapărat denotativă. Poate fi demonstrativă, pur și simplu. E ca și cum cineva ți-ar arătat luna și tu te-ai uita la deget, întrebându-te ce vrea să spună degetul respectiv. Nu vrea să spună nimic! Îți arată luna. Dacă tu nu știi să întorci capul să vezi luna, nu vezi decât degetul și ți se pare lipsit de sens.

Mi-am dat seama că, în momentul în care dirijez, am acces la niște stări privilegiate. Asta e o marotă a mea, am tot zis-o în mai multe convorbiri. Ceea ce încerc eu de fiecare dată este să am acces la stările alea.

Ar veni cam în felul următor: ai acces la niște stări extraordinare, numai că stările alea vin în urma a ceva. Cu alte cuvinte: eu stau cu partitura și studiez. Încercând să schițez un contur sonor al întregii lucrări, fiind foarte atent la fiecare detaliu, se creează niște asociații de idei – un amalgam între amintiri personale, clișee de ordin cultural, mirosuri… e sinestezic. Ca la Baudelaire.

A face muzică asta înseamnă: să stransformi niște semne grafice în sunet, un fenomen fizic. Interpretezi semnul grafic și îl transformi într-un fenomen fizic. Deplasezi mase de aer – vibrații. Asta înseamnă sunet: aer sonor.

Din când în când mă mai așez la pian, dacă am nevoie să-mi structurez anumite tipuri de acorduri. Dar, de obicei, caut să-mi dezvolt cât mai mult tipul ăsta de auz intern: când deschizi o partitură, trebuie să-ți sune orchestra în cap. E ca un fel de proiecție 3D în minte. Doar că e a unui spațiu sonor, nu a unui spațiu fizic. Nu se măsoară în distanțe, se măsoară în frecvențe.

Un lucru foarte frumos care se întâmplă în muzică ține de spontaneitate, pentru că, dacă vine într-adevăr din tine, toată lumea va înțelege ce vrei și toți vor face. E ceva inexplicabil; se întâmplă chestia asta, pur și simplu. Și nu sunt lucruri care pot fi obținute în urma unor repetiții. Astea sunt momente de grație – vin sau nu vin. Ideea e că îți cureți grădina, plantezi, uzi, îngrijești, plivești de buruieni și așa mai departe. Iar, dacă plouă – foarte bine. Dacă nu plouă – asta e. Măcar ai o grădină frumoasă. Dar, dacă plouă, poate să devină superbă. Doar că aia n-o mai controlezi tu. Cam asta e: la fiecare concert, când apărem pe scenă, noi, muzicienii așteptăm ploaia asta de aur. Dacă vine, atunci are loc momentul ăla; dacă nu – nu. Dar noi trebuie să creăm toate condițiile.

Momentul în care ești pe scenă – întreabă un actor, o să vezi că îți va spune același lucru, poate în alte cuvinte – aia e o chestie de viață și de moarte. Și poate mai rău de atât. Pentru că atunci când vorbești de viață și de moarte, vorbești de trup, de dispariția fizică. Iar oamenii ăia care calcă pe scenă – pe scândura sfântă, cum zicea Shakespeare – ăia își joacă sufletul.

Trupul, și pe ăla poți să-l pierzi, dar e un etaj mai jos. Miza adevărată e sufletul. Și-atunci jocul ăsta devine al naibii de tensionat, adică nu e o jucărie. Nu poți să faci asta dacă ești încolțit de spaime. Este imposibil, n-ai cum. Te duci până la marginea scenei și apoi te întorci și pleci acasă. Și-ți juri că în viața ta n-o să mai repeți experiența asta. Cu cât ai un comerț mai mult sau mai puțin susținut cu sentimentul de spaimă, cu atât scena ți-e mai inaccesibilă.

Majoritatea oamenilor consideră că ei își trăiesc viața și, din când în când, se urcă pe scenă. Ăștia sunt artiștii absolut onorabili și – să spunem așa – normali. Genul celălalt, pe care îl caut eu întotdeauna, e format din cei care trăiesc pe scenă și, dup-aia, tot ce trăiesc în viața de toate zilele nu e decât un interludiu până la următoarea apariție pe scenă. Italienii au o expresie frumoasă – „caballo di scena“, cal de scenă.

A face muzică e, de fapt, exercițiul unei libertăți; dar e o libertate asumată. Prin foarte multă muncă înainte. Poți să muncești trei luni pentru un concert care durează o oră și jumătate. Muncești ca un sclav, și nopțile. Și pe urmă se pune întrebarea: «A meritat?». Da! Normal că a meritat.

 

Foto: Petrică Tănase (Petrică Tănase Photography)

Aceasta este varianta prescurtată a interviului publicat în Ziarul Metropolis pe 13 ianuarie 2013.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *