„Voi reuși, nimeni nu mă poate opri”

Sanaz Zahedfar a studiat Chimia la Teheran, a cochetat cu pictura și sculptura, s-a îndrăgostit de un român care locuia la Miami, a născut-o pe Artemis, iar acum cinci ani s-a stabilit la București. Aici a descoperit că pasiunea pentru gătit și pentru primit oaspeți se poate transforma într-o meserie și că, dacă nu renunți să le zâmbești oamenilor, la un moment dat îți vor întoarce zâmbetul.

Povestea lui Sanaz e numai bună de citit când ți se pare că viața e grea, că România e o țară de r***t, că lucrurile nu-ți ies oricât te-ai strădui.

***

Atâta timp cât ești în viață, orice ți se întâmplă devine „experiență” . Iau mereu partea pozitivă. Toți românii mă întreabă „Și cum și se pare aici?!” Le zic: „Cine poate supraviețui în România cu salariul minim, poate trăi oriunde în lumea asta!” Serios! Când am venit în România, primul meu salariu a fost 800 de lei. Chiria era 400 de euro…

În 2014 am divorțat, însă nu aveam acordul de a scoate copilul din țară. Toată familia mea e la Londra, acolo unde am locuit și eu câțiva ani înainte să o am pe Artemis. După divorț nu mă mai puteam întoarce nici acolo, nici la Teheran.

Mă simțeam ca o pasăre cu aripile tăiate, însă fetița mi-a dat o putere supraomenească să rezist, să lupt, să-mi construiesc o soartă nouă (Cum spune și imnul vostru, nu?)

Eram deprimată, nu știam ce să mai fac. După un an, mi-am zis: „Nu contează unde sunt. Asta e viața mea, asta o să fie țara mea. Voi reuși, nimeni nu mă poate opri. I’ll make the best of it.”

La început, vecinii nu se uitau la mine, nu-mi zâmbeau. „O să-i fac eu să-mi zâmbească,” îmi spuneam. În blocul în care locuiesc, timp de patru ani le-am zis oamenilor „Bună ziuaaa!” și le-am zâmbit. La început m-au ignorat. I-am înțeles – eram o străină, ei erau din generația mai veche, nu mă cunoșteau… Acum mă așteaptă, îmi vorbesc. Probabil, după vreo doi-trei ani, și-au zis „Of Doamne, asta nu mai pleacă de aici!” (râde)

„OK, ce fac acum, cu un copil de doi ani?” M-am angajat ca profesor de desen într-o grădiniță germană. Mi-a fost greu, că eu nu înțelegeam română, iar copiii nu știau engleză.

Atunci am întâlnit un cuplu de nemți. Căutau pe cineva să stea cu copiii și să îi învețe engleză. Într-o zi, au avut niște oaspeți mai speciali și m-au întrebat: „Știi să gătești, Sanaz?” „Da!” Am pregătit mâncare indiană. Feedback-ul a fost; „Trebuie să te duci la școala de bucătari! Tu chiar ai talent! Te rugăm, nu-ți mai pierde timpul cu altceva.” 

Mie nu mi se părea mare lucru. Gătesc de la opt ani; e parte din cultura iraniană. Fetele merg în bucătărie s-o ajute pe mama sau pe bunica. La 12 ani, găteam pentru 10-12 oameni. La 18 ani, pregăteam masa pentru 50. În weekenduri, când ne adunam unii pe la alții, doar cu verișorii, unchii și mătușile ajungeam pe la 30. 

Când eram în clasa a III-a, tăiam ingredientele și explicam cu voce tare. Dar nimeni nu-mi dădea atenție! „Se joacă,” spuneau părinții. Ceilalți copii se jucau cu jucării, eu – cu mâncare. Când am crescut mai mare, mă trezeam dimineața în weekend ca să cumpăr pâine proaspătă, făceam ceai la samovar, pregăteam diverse bunătăți. Pe vremea aia, era ceva obișnuit. Acum, dacă aș avea o fiică și aș vedea-o atât de interesată de bucătărit, aș încuraja-o în direcția asta, ca să nu mai piardă timpul. 

Ai mei n-ar fi acceptat să lucrez în bucătărie. „Doctor sau inginer!” Cam cum era și în România acum 20 de ani, nu? 

La 17 ani, m-am înscris la un curs de patiserie și n-am îndrăznit să le spun părinților, pentru că știam că mamei i s-ar fi oprit inima în loc. Așa că am renunțat. 

Mama mi-a zis recent: „Îmi pare rău, nu știam…” Oricum, de când locuiește în Anglia, unde sunt o grămadă de celebrity chefs, și-a mai schimbat părerea despre bucătari. 

În 2014, când familia la care lucram a plecat din țară, am început să mă uit pe anunțuri de joburi. Am găsit unul la Energiea. M-am dus acolo și i-am zis bucătarului: „Bună, știu să gătesc, vreau să lucrez aici.” Și-a dat jos șorțul și mi l-a întins: „Du-te în bucătărie.” Am gătit o supă thailandeză și niște orez. „De mâine dimineață ești breakfast chef.” 

Așa am început. Apoi mi-au zis: „N-ai calificare, te putem angaja doar ca ajutor de bucătar. Ca bucătar, banii ar fi ăștia.” Era o bucătărie mică și înghesuită, în care se făceau și produse de patiserie. M-am grăbit, m-am ars, dar am învățat o grămadă. Cât în cinci ani! 

După câteva luni, am găsit un alt job într-un magazin care vindea produse italienești gourmet și – în paralel – m-am dus la școala de bucătari. 

Școala a durat șase luni. Practica am făcut-o la Hilton. Mi-au zis imediat „Poți să vii la noi ca breakfast chef?” „Cât e salariul?” „1200 lei.” „Nu, atunci nu pot.” (râde)

La magazin, am avut o colegă care m-a înscris la emisiunea „Chefi la cuțite”, sezonul III. Acolo am întâlnit un alt șef iranian, Reza Munteanu, care i-a arătat videoul Ralucăi [n. red. Raluca Hagivreta-Ichim, fondatoarea Société Gourmet]. Ea i-a zis „O vreau, spune-i să vină aici.” Și am venit.

Ca resident chef, sunt cumva parte din casă. Pregătesc meniul pentru botezuri, nunți, evenimente private, team building-uri, fac cursurile pentru copii. Îi ajut pe guest chefs să-și țină cursurile. Indiferent ce se întâmplă, eu sunt aici. Sunt mama casei. (râde)

Le spun mereu clienților: „Timp de atâția ani, am gătit și am fost gazdă pe gratis. Acum, așa îmi câștig existența.” Râdem, povestim, gătim. Îmi place la nebunie ceea ce fac, iubesc locul în care lucrez, casa, grădina! E o parte din mine, nu e doar un job. 

Tot ce visezi și-ți dorești din tot sufletul ți se poate întâmpla. Am avut gândul ăsta în minte: „Vreau să fiu private chef, vreau să am o casă de evenimente, un loc privat și o grădină ca-n nordul Teheranului!” Mă uitam deunăzi în grădină de la Société Gourmet și mi-am dat seama că mi s-a întâmplat exact ce mi-am dorit, în mai puțin de doi ani.

Mă îngrijorează multe lucruri în România – de la sistemul politic până la sistemul de pensii. Pe de altă parte, am întâlnit niște oameni minunați! Oricând aș avea o problemă, pot să bat la ușa vecinului și știu că mă va ajuta. Și asta nu se prea întâmplă în marile capitale.

Proprietara apartamentului în care locuiesc are 90 de ani și mi se pare o Doamnă ca pe vremuri! N-am întâlnit niciodată o persoană ca ea, nici măcar acasă în Teheran. În fiecare lună, dacă o sun să vină să ridice banii de chirie, vine. Dacă nu, nu vine. Câteodată o întreb „Dar de ce n-ați venit?!” „Păi, dacă nu m-ai sunat, m-am gândit că n-ai o situație bună luna asta…” De fiecare dată când a venit la noi, a lăsat pe birou o cutie de bomboane de ciocolată pentru fiica mea. De fiecare dată, timp de patru ani! Și, când a venit iarna și a început să ningă, mi-a spus: „Mă uit la trotuar și mă gândesc la tine și la Artemis. Sunteți bine, ieșiți afară azi?” E minunată, o iubesc din tot sufletul!

În România am învățat că poți fi legat de oameni nu prin legături de sânge sau prin nume, ci pur și simplu prin sentimente și prin energie. Poți să fii atât de aproape de ei, mai apropiat decât ești de un membru de familie!

Am ales să nu lucrez într-o bucătărie de restaurant, pentru că acolo tre’ să stai până seara dacă ești head chef sau sous chef, și să lași copilul cu bona. Așa, o iau pe Artemis de la școală la 11:30 și o aduc aici, unde are camera ei. 

Când avea doi ani și jumătate, o luam de la grădiniță și-mi spunea, cu accentul ei de copil: „Ține ușa! Ține ușaaaa!” Eu încă nu știam românește, iar ea încă nu vorbea persană… Mă bușea plânsul: „O, Doamne, nu-mi pot înțelege propria fiică!” 

Ce gătesc acasă? Mâncare românească. Artemis e înnebunită după mămăligă, sarmale și orice tip de ciorbă. Și e o fană a găluștelor, pe care am învățat să le fac pentru ea. E primul meu critic culinar. „Nu, mami, nu sunt atât de moi pe cât mă așteptam… Când bag lingura, găluștele trebuie să fie moi. Deci… te rog mai încearcă o dată!” (râde)

Îmi place să invit prietenii la mine. Am mereu în casă nuci, alune, biscuiți, ceai. Iranienii gătesc bine, femeile sunt gospodine. Aici femeile nu prea mai au timp să fie gospodine, însă îmi place tare mult să văd că vin la cursuri și femei, și bărbați de toate vârstele. Cred că mâncarea este cel mai bun liant social și cel mai plăcut!

Când întâlnești un om, întâlnești o întreagă națiune. Mi-am dat seama de asta când mi-am format opinia despre români prin prisma familiei soțului meu. Și am realizat că românii îi vor cunoaște pe iranieni prin mine. 

La un moment dat, m-am oprit din făcut comparații între națiuni. Și am început să apreciez înțelepciunea lui „Asta e”. Mulți spun că e o expresie de neputință, de renunțare, însă eu o privesc ca pe una care te calmează și prin care accepți realitatea, apoi schimbi direcția. Sunt oameni care au trăit în sărăcie, au suferit în comunism și au ajuns la 80 de ani. Vorbesc cu ei și-mi zic „Ce să faci? Asta e.” Deci, dacă accepți situația, ajungi departe.

Dacă voi pleca vreodată din România, mă văd undeva cu un mic bed & breakfast (o pensiune ca-n Maramureș!) și poate o cafenea, cu Artemis aproape de mine. 

***

De multe ori, în timpul unui interviu, ți se întâmplă să auzi discuții care-ți trec pe lângă ureche fără să le bagi în seamă. Câteodată, fragmentele astea sunt un stop-cadru care pune întregul film în altă lumină. În timp ce vorbeam cu Sanaz, colega care o ajută în bucătărie a venit să-i spună că totul e pregătit pentru a doua zi. Și-a luat la revedere, apoi – înainte să închidă ușa – i-a șoptit simplu: „Pup, te iubesc, ne vedem mâine dimineață.” Ee, câți colegi ți-au spus vreodată asta, când plecau de la birou?

Pe Sanaz o poți întâlni în persoană în casa Société Gourmet sau online pe Facebook și pe Instagram

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *