Zâmbetul pe patru roți

La București, serviciile de transport privat se împart în taxi, Uber, Bolt, Yango etc. și … Nicolae Rotaru. De ce e Nicu o categorie în sine? Nu pentru că e singurul șofer în a cărui mașină nu am simțit oprirea la stop sau trecerea de pe o bandă pe alta (Deși, asta da senzație tare!). Ci pentru că e cel mai iubit angajat dintr-o mare companie de audit și consultanță – omul ăla care te salută zâmbind și dacă afară (sau acasă) îi tună și îi fulgeră; omul care face aceeași meserie de 20 de ani pentru că nu-i place să stea locului („M-ai nenorocit dacă mă așezi la un birou!”), dar îi place să-i ajute pe alții.

Mai jos e o parte din viața lui Nicu, spusă cu vorbele lui. Și cu zâmbetul pe buze, ca de obicei. Căci, „dacă avem o problemă, e rezolvabilă”:

***

Tata a fost șofer profesionist la ITP (Întreprinderea de Transporturi Ploiești). Pe la vreo patru-cinci ani, m-a lăsat la volanul autobuzului, în garajul întreprinderii. Când ne apropiam de gard, cum nu ajungeam la pedale, m-am dat jos de pe scaun și am apăsat pe frână; tata s-a lovit de parbriz. Ăsta a fost primul meu contact cu șoferia.

Când am luat examenul pentru permisul auto, m-am dat jos din mașină și, de bucurie, am alergat patru stații de autobuz. Trebuia să iau metroul să mă întorc acasă, dar am uitat de mine, eram prea bucuros.

După liceu m-am angajat la aeroport, unde descărcam și încărcam bagaje. Făceam foarte mulți bani. Pe atunci, prin ’97 – ’98, veneau avioane mari din Canada, Boeing 737, care era pline tot timpul. Când ajutam pe cineva să duca bagajul la mașină, îmi dădea 5 sau 10 dolari. Nu era ca acum, o bandă pe care vin bagajele.

Lucram lucram 12, cu 24, cu 48, deci aveam două zile libere. Când nu eram la aeroport, eram acasă în curte, desfăcând și refăcând o Dacia 1300. Nu aveam stare; cum de fapt n-am nici acum. (râde) Desfăceam carburatorul, curățam totul ca să meargă motorul foarte bine. Desfăceam bujiile, le puneam la loc. Învățam de la prietenii care lucrau într-un service auto. Știi cum e, dacă-ți place, nu ți-e greu.

Și așa am ajuns să am al doilea job – șofer la cabinetul de avocați Gruia Dufaut din cadrul Erst & Young. M-au  întrebat: „vrei să lucrezi la noi cu mașina ta, noi îți plătim benzina.” „De ce nu?!” Oricum mă plimbam cu mașina…

În ’97 am fost în team building la Poiana Brașov și am cunoscut-o pe Ioana. La plecare, m-am dus la șefa mea și i-am zis: „Doamnă, știți că nu v-am cerut nimic niciodată, dar vreau s-o mai văd pe fata aia o dată.” „Cum să nu, Nicu! Pentru tine ne întoarcem.” Am întors tot autocarul la restaurantul Vânătorul. M-am dat jas, am făcut o poză împreună și am pupat-o.  Apoi am păstrat legătura prin scrisori, că n-aveam telefoane mobile.

La un an după ce am terminat armata, Ioana a venit să facă Reveloniul în București. De atunci, a rămas la mine. Ne-am căsătorit în 2001. Avem un băiat de 17 ani, Alex, și o fată, Ștefi, de 12 ani.

Locuiam pe Maria Rosetti, într-o vilă a Patriarhiei Române. Restul casei era închiriată firmei Ernst & Young. Eu ieșeam tot timpul să fac treabă prin curte. La un moment dat mi-au zis: „Am avea nevoie de tine, vii să lucrezi la noi?” „Păi da, … dar eu mai lucrez și la aeroport.” „Nu-i nimic, vii la noi cu carte de muncă și-ți oferim atâția bani.” Era mai mult decât ce câștigam la aeroport și la avocați la un loc! Am acceptat.

M-am angajat la ei când m-am întors din armată. Mergeam cu mașina prin toată țara, cu echipele de audit. Nu mi se părea deloc obositor, era o plăcere! Pe vremea aia, pe stradă erau multe Dacii, iar eu mergeam cu Renault Clio, Megane, Laguna – care erau mașini foarte bune. Când mergeam singur, dădeam muzica foarte tare, era ca la discotecă. Iar când eram cu colegi tineri în mașină, toți cântam – Holograf, Snap, ce se asculta pe atunci – și râdeam.

Adevărul e că angajarea m-a scos din lumea mea. Eu eram mai vagabonțel, vorbeam mai urât… nu eram vreo ușă de biserică. Când am început să lucrez cu avocații, m-am schimbat total. La început, eram timid, nu știam ce să zic… Dar mergeam să rezolv probleme la poștă, la notariat, la Administrația Financiară, iar acolo trebuia să fiu îndrăzneț. Dacă mi se punea vreo piedică, nu mă lăsam. „Haideți, doamnă, vă aduc mai încolo discheta!” Trebuia să le amețesc, ca să fie treaba rezolvată când mă întorc la birou. Ăla era target-ul meu.  (râde)

În ăștia 20 de ani de meserie, m-am gândit de vreo două-trei ori că aș renunța să mai fiu șofer. Îmi spuneam că poate aș face altceva, mai folositor, pe mai mulți bani. Până la urmă, am ajuns la concluzia că nu banii mă fac pe mine fericit.

Ceea ce mă face pe mine fericit e să fiu activ, să nu stau într-un loc. Dacă mă așezi la un birou, să stau doar acolo, m-ai nenorocit.

După perioada mai obositoare, când am vrut să-mi schimb radical viața, am început să nu mai iau greutățile chiar așa de în serios și am redevenit același Nicu. „OK, avem o problemă, dar e rezolvabilă.”

Traficul nu e o povară pentru mine. Încerc să fac tot posibilul ca cel de lângă mine să se simtă bine. Unora le place viteza, altora nu le place să fie smuciți.

Posibil să existe un talent pentru meseria asta... Dar, ceea ce fac eu e plăcut în primul rând pentru mine. Nu sunt obligat să fac lucrul ăsta. Și mă simt confortabil când ajut lumea. Nu am reacții de genul „Aaa, iar mă trimite ăsta nu știu unde! M-am săturat.”

De vreo trei ani m-am apucat de renovat apartamente. Am învățat furând meserie. Am făcut și mobilă de bucătărie, dressing-uri; acum pun parchet, instalații electrice. În weekend-uri și după program. Căci nu pot să mă duc acasă și să stau!

***

Pe Nicu Rotaru îl poți întâlni online pe Facebook.

FOTO: Arhiva personală

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *